Ţipătul (poiestire)

Când dimineaţa se îndrăgostea de Mara şi furnicile se prelingeau pe marginea bordurii, ocolind picioarele ei desculţe, mie îmi venea să ţip de bucurie că eram acolo, viu, pe lumea asta înroşită de îmbrăţişări şi de răsărituri de soare. Şi când nu mai suportam să o privesc numai pe Mara, care mă avertizase că n-am voie să mă apropii de ea până când nu se zvântă roua de pe firele de iarbă, îmi venea să scot un ţipăt strident şi ascuţit ca un fir de iarbă, care ar fi ridicat brusc temperatura dimineţii aceleia îndrăgostite şi ar fi dogorât obrajii Marei ca un sărut şi ar fi făcut-o să râdă. Numai că în timp ce dimineaţa se subţia, şiroind pe la încheieturile mecanismului ineficient al unei zile de vară, care se desfăcea ca o lalea adusă de la întuneric la lumină, acţionată de nenumăraţi scripeţi, urmele lăsate de picioarele desculţe ale Marei în nisipul încă umed şi cleios, se ştergeau ca o cerneală incoloră. Până să-mi dau seama că Mara nu era decât o reacţie chimică a imaginaţiei mele acide cu substanţa bazică a dimineţii în care mă trezisem atât de devreme, am scos un ţipăt ca un tăiş de secure, care s-a împlântat în pieptul dimineţii aceleia ca o blasfemie într-un rug cuprins de flăcări ca de nişte mure.

Bolile de piele la trilobiti 2

Dacă am ajuns totuşi să vorbim despre cauzele celor trei săptămâni de derivă – trei săptămâni de excese şi dezmăţ la care s-au dedat marinarii ca la o partidă de dragoste după care masculul-călugăriţă aşteaptă să fie despuiat de existenţă de călugăriţa-femelă – atunci nu putem totuşi porni de-a dreptul, trebuind să urmăm un drum sinuos şi uneori al naibii de plicticos, la sfârşitul căruia, s-o spunem drept, habar nu avem ce ne aşteaptă. Asta şi pentru că nici noi şi nici marinarii care s-au îmbarcat pe cele două nave purtând însemnele Casei Regale a Portugaliei nu ştiau că ceea ce li se pregătise odată cu această expediţie era, până la urmă, un experiment, sau cel puţin aşa trecea în ochii multora – mai puţin în cei ai căpitanului, dar despre acest lucru nu vom vorbi aici.  

Cu toatea acestea, e foarte important să spunem că pentru marinari lucrurile s-au desfăşurat, cel puţin în prima etapă a călătoriei, la fel ca întotdeauna, cu excepţia, desigur, a înlesnirilor care le-au fost aduse de frânghiile parfumate, de detectoarele de ţărm şi de cizmele cu stabilizatori, care le îngăduiau şi celor mai nepricepuţi marinari să străbată în voie punţile ambarcaţiuniilor care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei chiar şi în timpul celor mai mari furtuni. Dar pentru că nu ne propunem să supunem cititorii la chinul unei enumerări care ar trebui să cuprindă un număr mare de obiecte ce aveau să schimbe cu totul viaţa la bord, şi să pună bazele navigaţiei moderne aşa cum o cunoaştem astăzi, ne vom mărgini la a discuta despre un singur obiect de la bordul unuia dintre nave, în opinia unora mult mai preţios decât acele cizme cu stabilizatori, care aveau să fie foarte preţuite printre băştinaşii insulelor Antilele mici, aceştia folosindu-le pe post de recipiente sacrificiale. Iată însă iarăşi alte chestiuni care nu privesc pe nimeni, şi care n-ar fi trebuit consemnate decât, poate, în cărţile de istorie, în dreptul zbuciumatului secol al XVIII-lea, secolul celor mai tulburi şi incerte transformări ale omenirii din întreaga ei istorie de până atunci.  Dar despre chestiunile acestea am discutat cu alte ocazii şi în alte împrejurări decât cele de acum. Să revenim aşadar, pe cât ne stă în puteri, la cele două ambarcaţiuni care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei, şi de care atârna, în ultima dintre cele trei săptămâni în care cele două nave s-au aflat în derivă, alături de însemnele amintite, steagul triunghiular, dar mult mai uşor de identificat, cu însemnele piraţilor. Aceste evenimente vor trebui să mai aştepte însă până când ne vom putea apleca întreaga atenţie asupra lor.

Bolile de piele la trilobiţi 1

În data de 13 februarie 1777 ajungeau în Antilele mici, fără să ştie, şi mai curând dintr-o întâmplare care ar putea trece drept nefericită în ochii multora – dar nu în ochii căpitanului, însă despre acest lucru nu vom vorbi aici – două ambarcaţiuni cu însemnele Casei Regale a Portugaliei. Cele două ambarcaţiuni beneficiau de câteva invenţii de ultimă oră în materie de vase cu vele, fiind echipate cu ultimul model de frânghii special concepute, datorită cărora marinarii nu mai rămâneau, în urma îndeletnicirii cu ele, cu acele îngrozitoare bătături în palme, din cauza cărora nu avea curaj nici măcar să strângă în braţe femeile pe care le iubeau. Locul acestora fusese luat de pete microscopice şi fine care răspândeau un miros uşor neplăcut, dar cu care marinarii se obişnuiră ca şi cu toanele căpitanului sau ale oceanului.

În afară de aceste frânghii de ultimă generaţie, care aduseseră îmbunătăţiri fără precedent vieţii la bord, ar trebui să amintim şi de cele două tunuri cu care era echipat unul dintre vase, de mărime mijlocie, dar extrem de uşor de manevrat, care erau capabile să arunce ghiuleaua cu o precizie care-l făcu pe regele Portugaliei – pe atunci încă un bărbat numai vag atins de semnele nebuniei şi ale impotenţei – să exclame de bucurie, în prezenţa întregii suite care-i prezentase arma proaspăt scoasă de pe bancul de probe: „Vreau unul ceva mai mic şi pentru mine!”

Nu mai merită adăugat că audienţa n-a priceput sensul cuvintelor regelui, de acest adevăr incontestabil dând mărturie strigătul promt: câte vreţi, măria voastră!, ţâşnit de undeva dintr-un colţ al sălii, care îşi făcuse loc până în faţă, prin mulţime, asemenea unui copil mic al spectacolele aruncătorilor de flăcări. Pe seama acestei neînţelegeri s-ar putea pune şi nedumerirea şi stinghereala care se citea în privirile tuturor, ca un fel de scuză, în vreme ce regina mamă – o femeie fără copii, dar cu un deosebit simţ al umorului – izbucni într-un râs isteric, strigându-i soţului şi stăpânului său câteva cuvinte care nu au putut fi distinse nici de cele două însoţitoare care-i stăteau alături chicotind la rândul lor.

Din nefericire, în ciuda acestor invenţii care schimbară mult în bine viaţa marinarilor, oferindu-le siguranţă în luptele tot mai dese împotriva piraţilor – invenţii asupra cărora nu vom mai insista pentru a nu plicitisi cititorul cu date tehnice care-i depăşesc puterea de înţelegere – nici una dintre cele două ambarcaţiuni, care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei nu mai avea la bord nici măcar o busolă care să funcţioneze la parametri normali, iar lucrul încă mai al dracului, aşa-zicând, era acela că nimeni nu era la curent cu acest fapt de oarece importnaţă totuşi.

Descâlcirea motivelor datorită cărora se ajunsese în această situaţie deloc dezirabilă – după cum e lesne de înţeles – ne va lua prea mult timp ca să merite efortul şi ar provoca, în plus, o digresiune pe care autorul s-a străduit de la bun început s-o evite, pentru a scuti cititorul acestor rânduri de neplăcutele şi sâcâitoarele chestiuni de ordin tehnic, străine cu totul de preocupările omului modern. Însă pentru că povestirea nu poate înainta în lipsa unei astfel de digresiuni – care va rămâne, pe cât posibil, în limitele bunului-simţ şi ale talentului scriitoricesc, desigur – suntem nevoiţi să încărcăm textul cu o serie de amânunte care ar putea fi ocolite, dar peste care nu se poate totuşi sări, aşa cum în concursurile hipice, la modă în Anglia secolelor trecute, caii ar fi putut ocoli obstacolele, pierzând însă prin aceasta concursul.

Vara

nu prieşte nimănui. mă gândesc acum la ceva: poate cuielor, pentru că, de căldură, se destind un pic, şi se lăbărţează prin găurile unde au fost bătute. asta ar fi o chestie. unde mai pui că primăvara, dacă într-adevăr fac treabă bună vara, pe căldura aia groaznică, le mai şi vezi deschizându-şi florile ruginii şi metalice – pline de surâs, cum spunea despre păpădiile de altădată Mara, care scăpăra în îmbrăţişarea mea ca un cremene lovit de alt cremene. Şi asta e o poveste, dar parcă n-aş spune-o aici şi acum, când nu ţin cu tot dinadinsul să plictisesc pe nimeni. dar Mara credea că florile alea gălbui-ruginii, care scot capul din căpriorii caselor, din scândurile săniilor aşternute cu o bucată de pâslă, din lemnul putrezit, acoperit cu un strat de mucegai al băncilor sunt florile lor. de aici sunetul ăla metalic, atunci când te zdreleşti de ele şi semnul alungit pe care îl purta Mara, mai sus de glezna si mai ales vara, cu fustele ei până dincolo de genunchi, de culoarea vulvei. bunica nu ştiu ce naiba de ceaiuri făcea din florilea alea, dar ceva făcea ea, că făcea din orice ceai, ca şi când ar fi avut darul transmutaţiei alchimice de care se folosea şi Mara, nopţile, când se transforma în altcineva şi eu o pierdeam, jucându-ne de-a v-aţi ascunselea, ştiind că nu mai aveam s-o găsesc. De asta nici când a dispărut Mara n-am crezut că e altceva decât tot o deghizare a ei, că era cumva acolo, că nu plecase de-adevăratelea. Ceaiului ăstuia ar fi trebuit să-i spună ceai din flori de cui, mi se păruse mie atunci, şi acum, privind retrospectiv, găsesc că nu eram decât un prostovan îndrăgostit de Mara care nu făcea nici cât elasticul din părul ei. Dar dumnezeu ştie – să nu mă înţelegeţi greşit, nu dau vina pe el că ţine minte totul, ci pentru că ştie totul şi nu spune nimănui – dacă aşa e sau nu, că e totul, cum zicea bunicu’ “far back in time”, la care bunica – strângând cu mâna ugerul plin de zgârieturi al vacii, cu nesfârşită blândeţe, spre a-l seca de lapte şi uitându-se mai mult peste umar spre bunicu’ – silabisea cu un accent perfect: „ce n’est pas vrai”

poveste

începeam şi nu mai ştiam să sfârşesc

ca şi când aş fi purtat

pe umăr şoimul neînceput

ca şi când aş fi suflat şoimului

să nu mai plângă, iubito,

nu e nimic astăzi e numai

o pâclă de cer şi braţul meu

din care creşte un şoim

ochii lui care văd fără să privească

înnebuniţi de dragoste de tine

iubita mea

începeam – ca acum – şi nu mai

ştiau nici cine erau şi mai ales

de ce-mi scrii toate astea

în loc să mă uiţi, iubindu-mă

ca o flacără ce se apără

adâncindu-se într-un

pod de palmă

Leszek Kolakowski – in memoriam

Acum poate o saptamana primeam un telefon prin care aflam de moartea lui Leszek Kolakowski, la mai putin de o luna dupa ce il cunoscusem, intr-o scurta intrevedere, pe Adam Michnik la Bucuresti. Aflat in prezenta unor astfel de oameni, care valoreaza cat o cultura intreaga, si pe a caror demnitate si moralitate s-a (re)construit o Europa libera, abia daca poti spune cateva vorbe.  

Dar daca in prezenta lor nu poti spune nimic, atunci ce-ti ramane de spus la disparitia lor fizica? Ce-ti ramane si ce am incercat noi, Bogdan Duca, Ana Petrache si cu mine in cateva randuri ale unor articole.