Iacata-ma-s, fir-ar sa fie!

Unde am fost o sa va spun, poate, altcandva. Asta daca veti mai vrea sa auziti. Daca nu veti fi plecat cu totii, crezand ca n-o sa mai dau in veci pe aici. Ei bine, lucrurile nu stau chiar asa. Iar daca am lipsit atata vreme, lucru pe care il regret, este pentru ca am fost plecat intr-un loc unde internetul n-a fost inca inventat. Si acum, intors iarasi intr-o era mai cum se cade in aceasta privinta, imi este parca greu sa-mi reiau locul virtual. O voi face totusi, cu putin ajutor. Si cu inca putin. 

Nu stiu ce s-a mai intamplat cu lumea in ultima vreme si nu stiu nici cu mine ce s-a mai intamplat. In buna masura pentru ca nu vreau sa stiu. Dar voi incepe sa vreau, o sa vedeti, cat de curand. 

Asadar, iacata-ma-s, fir-ar sa fie!

Advertisements

Bolile de piele la trilobiti 8

Cândva, la sfârşitul anului 1752 sau la începutul anului următor – documentele păstrate în arhiva Casei Regale a Portugaliei se contrazic în această privinţă ca şi în multe altele, dar pe noi, care urmărim desfăşurarea evenimentelor cu un ochi dezinteresat, acest lucru ne interesează mai puţin – căpitanul Saragoza dădea primele semne de îmbolnăvire. Era vorba, desigur, de acea molimă necunoscută care se răspândise prin satele Portugaliei umplând bisericile cu un potop de coşciuge în care trântea, la întâmplare, când o babă încă nedespuiată de feciorie, când un zdrahon de maur cu mădularul cât coada de la mătură, când unii peste alţii copiii albi şi mulatri ai unei familii sărace care cumpărase scânduri suficiente numai pentru unul dintre ei, iar ei  se înghesuiau acum cu totii spre lumea cealaltă pe culoarul tare strâmt şi acoperit numai pe jumătate cu o scândură ruptă, ca si cand acolo toate acestea ar fi fost gratis. Nu e ruşine să spunem  că lemnul era atunci la mare căutare, numărul de morţi sporind considerabil preţul lemnului – lucru care ar fi putut să-i bucure pe negustori, dacă n-ar fi fost ei înşisi primi care să contribuie la sporirea preţului.

Oamenii din vremurile acelea – unii dintre ei morţi şi de câteva sute de ani, potrivit unor sondaje foarte credibile – şi l-ar fi amintit pe căpitanul Saragoza ca pe un vlăjgan plin de vână, care striga în loc să vorbească şi o făcea mai mult în silă, singurătatea fiindu-i mai apropiată decât cei mai mulţi dintre oameni, fie ei vii sau morţi. Nici unul dintre ei nu l-ar fi recunoscut în trupul slab, întins pe o blană de lemn şi cu pielea scorojită de soare ca de un fel de râie pe Vincenzio Saragoza, singurul fiu al bătrânului pescar care se aşezase în marginea satului lor cu zeci de ani în urmă. Şi cu toate acestea, copilul acela care descreştea şi se subţia văzând cu ochii, suferind de o boală în faţa căreia nimeni nu izbutea mai mult decât să moară – e drept, cu o oarecare uşurinţă chiar – nu era altcineva decât viitorul căpitan Saragoza, cel în seama căruia avea să fie lăsata o misiune de o foarte mare importanţă pentru Academia Regală a Portugaliei.

Poate că lipsa apei şi a hranei l-au salvat pe copilul acela care trebui apoi să crească iarasi, ca şi când ar fi dat din el un nou vlăstar sau ca şi când ar fi trăit o a doua viaţă. Lăsând însă la o parte ipoteza orecum stranie şi contrariantă pentru cititorii secolului nostru – aceea că, murind, sufletul căpitanului Saragoza şi-a făcut cu încăpăţânare din nou loc în trup, de astă dată undeva mai jos de glanda pineală, luându-şi iarăşi în stăpânire corpul – nu ne rămâne decât presupunerea că tânărul acela de nouăsprezece sau douăzeci de ani a găsit de unul singur leacul împotriva morţii. Mulţi dintre cei care vor fi susţinut această presupunere nu vor fi fost surprinşi să vadă, la câteva luni de la însănătoşire, un nou Vincenzio, pe care nu-l mai interesa nimic din jur, şi în faţa căruia toate lucrurile aveau acelaşi preţ. Unii spuneau chiar că murise, dar că mai rămăsese o vreme aici, într-un fel de neînţeles, şi că avea să ia cât de curând drumul celorlalţi.

camera goala (der Tod und das Maedchen)

Toamna e ca o fată bolnavă care se plimbă într-o cameră goală. toamna eu şi cu Mara nu ne cunoaştem. toamna e făcută numai din zile de ieri pe care le regretăm şi din zile de mâine pe care nu le voim. aşa a venit şi mi-a spus într-o zi Mara, mie care nu-mi dădeam seama de nimic, care nu înţelegeam nici de ce şi nici dacă. Mara ştia că aşa erau lucrurile şi că nimic nu le putea împiedica să fie aşa. Nu vreau! i-am strigat, simţind că voinţa mea, în încordarea ei nebunească, era o păpuşă împletită din sfori foarte subţiri care plezneau tot timpul. voinţa mea nu e bună nici să care apă de la fântănâ. a murit, nu se mai poate face nimic cu ea.  

Când tot ce nu voiam se-ntâmplase, când eu şi cu Mara nu mai începeam unul deodată cu celălalt, când nici nu ne mai cunoşteam măcar, îmbrăcasem deja un pulover gros, în care îmi era bine, şi se făcuse de ceva vreme toamnă aşa cum s-ar dezbrăca o fată bolnavă, nevăzută, într-o cameră goală.

Souffle de caine

astăzi a fost o zi goală ca o cuşcă

în care s-a strecurat un şobolan

ca un glonte umflând o ţeavă de puşcă

la colţurile lui astăzi urinau terrieri pitici

cu privirile înnodate cu picioarele ridicate

ca şi când cineva ar fi rupt pe furiş

foile pe rând dintr-o carte

 

bine că s-a terminat cu astăzi

şi că în două ore

o să-l sărbătorim pe mâine

o să ciocnim pahare cu vin

şi-o să ne-ndopăm cu

souffle de câine

Blogul auriu

   Am primit, acum cateva zile, cand putin mi-a lipsit sa ma intalnesc cu Ulise – dar l-am vazut totusi pe Tiresias in timp ce vorbea cu cineva care statea cu spatele la mine si n-am indraznit sa intrerup discutia, mai ales ca, de cand n-am mai deschis o carte de greaca veche, nici n-as mai fi stiut bine cu ce sa incep – am primit, zic, ca sa nu uit, un premiu de la Andi, si inca ceva mai mult. O frumoasa metafora drept caracterizare, pe care va las s-o aflati de la ea.

M-am hotarat, cu multa greutate, desigur, sa ofer mai departe acest premiu celui mai bun utilizator al perfectului simplu din blogosfera, lui Ioan Usca (ivanuska). Premiul meu o sa-l gaseseasca, in mod cert, in Papa-Caffe, asa ca ii voi ramane recunoscator celui care ii va transmite mesajul meu acolo, si ii va duce premiul.

ABSURD

Sa tii un jurnal e absurd. E absurda ideea insasi de jurnal. Scrisul, ca indeletnicire umana, e pana la urma o absurditate. E absurda ideea insasi de semn care sta pentru altceva. Omul, la fel ca orice alta fiinţă, vie sau nu, e absurd. E absurda ideea însăşi de fiinţă, vie sau nu. E absurd ca exista ceva mai degraba decat nimic. E absurd că scriu totuşi toate astea, e absurd ca exist, deşi nu rămâne nimic altceva de făcut. Ar fi absurd dacă ar fi altfel. Absurdul este fără temei si e perfect absurd sa fie asa.

Bolile de piele la trilobiti 7

Câţiva dintre marinarii care îl însoţeau în această expediţie luptaseră alături de el în nenumărate încleştări împotriva navelor spaniole din timpul interminabilelor războaie dintre cele două regate, având prilejul să cunoască o cu totul altă faţă a căpitanului Saragoza decât aceea schimonosită de plâns şi străbătută de spaime metafizice; tocmai de aceea poate le veni atât de greu să se dumirească şi să facă singurul lucru care era de făcut, singurul lucru care ar mai fi putut salva echipajul de asaltul piraţilor şi pe căpitanul Saragoza de sine însuşi. Aşa că doi dintre ei, înţelegându-se mai mult din priviri, au apucat unul dintre colacii de funii de pe punte şi au reuşit să-l imobilizeze pe bravul căpitan Saragoza care privea întreaga desfăşurare ca şi când toate i-ar fi fost scrise dinainte, până în cel mai mic detaliu, iar el nu era altceva decât o rotiţă care se învârtea sub forţa întregului mecanism.

Aşa cum Ulise fusese legat cu multe secole înainte, la cerere, pentru a putea face ochi dulci sirenelor fără ca acest lucru să-l ducă la pieire, căpitanul Saragoza, intonând o litanie care nu era cunoscută decât unora dintre marinarii de la bord, stătea cu spatele sprijinit de catarg şi cu mâinile legate la spate, scoţând la răstimpuri strigăte sparte de om aflat sub blestemul unei vrăji. Mulţi dintre marinari aveau să dea vina pe ochiul cu aripi care, credeau ei, îl scosese din minţi pe bravul căpitan Saragoza, alţii fiind de părere că dimpotrivă, ochiul de aur era singurul lucru care îl mai lega de viaţă. Însă acum nu era timp de păreri, fireşte. Piraţii reuşiseră deja să aprindă prima dintre navele care purtau însemnele Casei Regale a Portugaliei şi se pregăteau de atacul următor.

În urma unor mişcări tactice cu totul inovatoare, care-i nedumeriră pe cei zece piraţi gata să se avânte pe punte şi să ia cu asalt ambarcaţiunea, echipajul a câştigat suficient timp cât să înfunde cu câlţi şi să lege apoi sănătos fălcile mormăitoare ale căpitanului Saragoza care îndemna la non-acţiune cu un zel care i-ar fi descumpănit până şi pe cei mai mari filosofi chinezi pe care căpitanul Saragoza i-a cunoscut în una dintre nenumăratele lui vieţi anterioare  – despre care insa nu putem spune mai multe acum.

De-acum însă fiecare marinar trebuia să-şi ia în serios rolul şi să facă tot ce-i stătea în putinţă să respingă atacul piraţilor care erau depăşiţi numeric de echipajul ambaracaţiunii ce purta însemnele Casei Regale a Portugaliei, dar care, beneficiind de ascendentul psihologic al atacatorului şi de alinierea câtorva planete al căror nume este foarte des menţionat într-un tratat de astrologie din care vom cita la timpul potivit, păreau a fi în stare să compenseze inferioritatea numerică. Încleştarea nu era numai una a fortelor omeneşti, aşa cum se întâmpla mereu în evii întunecaţi, ci mai ales a unor forţe nevăzute, care saturau pe atunci atmosfera şi hotărau destinele tuturor muritorilor.