Cândva, la sfârşitul anului 1752 sau la începutul anului următor – documentele păstrate în arhiva Casei Regale a Portugaliei se contrazic în această privinţă ca şi în multe altele, dar pe noi, care urmărim desfăşurarea evenimentelor cu un ochi dezinteresat, acest lucru ne interesează mai puţin – căpitanul Saragoza dădea primele semne de îmbolnăvire. Era vorba, desigur, de acea molimă necunoscută care se răspândise prin satele Portugaliei umplând bisericile cu un potop de coşciuge în care trântea, la întâmplare, când o babă încă nedespuiată de feciorie, când un zdrahon de maur cu mădularul cât coada de la mătură, când unii peste alţii copiii albi şi mulatri ai unei familii sărace care cumpărase scânduri suficiente numai pentru unul dintre ei, iar ei  se înghesuiau acum cu totii spre lumea cealaltă pe culoarul tare strâmt şi acoperit numai pe jumătate cu o scândură ruptă, ca si cand acolo toate acestea ar fi fost gratis. Nu e ruşine să spunem  că lemnul era atunci la mare căutare, numărul de morţi sporind considerabil preţul lemnului – lucru care ar fi putut să-i bucure pe negustori, dacă n-ar fi fost ei înşisi primi care să contribuie la sporirea preţului.

Oamenii din vremurile acelea – unii dintre ei morţi şi de câteva sute de ani, potrivit unor sondaje foarte credibile – şi l-ar fi amintit pe căpitanul Saragoza ca pe un vlăjgan plin de vână, care striga în loc să vorbească şi o făcea mai mult în silă, singurătatea fiindu-i mai apropiată decât cei mai mulţi dintre oameni, fie ei vii sau morţi. Nici unul dintre ei nu l-ar fi recunoscut în trupul slab, întins pe o blană de lemn şi cu pielea scorojită de soare ca de un fel de râie pe Vincenzio Saragoza, singurul fiu al bătrânului pescar care se aşezase în marginea satului lor cu zeci de ani în urmă. Şi cu toate acestea, copilul acela care descreştea şi se subţia văzând cu ochii, suferind de o boală în faţa căreia nimeni nu izbutea mai mult decât să moară – e drept, cu o oarecare uşurinţă chiar – nu era altcineva decât viitorul căpitan Saragoza, cel în seama căruia avea să fie lăsata o misiune de o foarte mare importanţă pentru Academia Regală a Portugaliei.

Poate că lipsa apei şi a hranei l-au salvat pe copilul acela care trebui apoi să crească iarasi, ca şi când ar fi dat din el un nou vlăstar sau ca şi când ar fi trăit o a doua viaţă. Lăsând însă la o parte ipoteza orecum stranie şi contrariantă pentru cititorii secolului nostru – aceea că, murind, sufletul căpitanului Saragoza şi-a făcut cu încăpăţânare din nou loc în trup, de astă dată undeva mai jos de glanda pineală, luându-şi iarăşi în stăpânire corpul – nu ne rămâne decât presupunerea că tânărul acela de nouăsprezece sau douăzeci de ani a găsit de unul singur leacul împotriva morţii. Mulţi dintre cei care vor fi susţinut această presupunere nu vor fi fost surprinşi să vadă, la câteva luni de la însănătoşire, un nou Vincenzio, pe care nu-l mai interesa nimic din jur, şi în faţa căruia toate lucrurile aveau acelaşi preţ. Unii spuneau chiar că murise, dar că mai rămăsese o vreme aici, într-un fel de neînţeles, şi că avea să ia cât de curând drumul celorlalţi.

Advertisements

7 thoughts on “Bolile de piele la trilobiti 8

  1. desi despartiti de un amar de vremuri, Saragoza si Onici – asa cum l-am cunoscut abia acum – sunt firi gemene..si sunt gata sa pun pariu ca daca ar fi trait cu cateva sute de ani mai devreme, Onici ar fi participat la celebra expeditie..

  2. Pingback: polimedia.us/fain/

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s