La scurtă vreme de la atacul piraţilor, căpitanul Saragoza înceapea să-şi revină din starea de înţelept budist şi să se scuture de neputinţa care-l transformase, totuşi numai pentru scurtă vreme, într-un mecanism defect, cu circuitele înnodate. Vocea puternică şi pătrunzătoare a căpitanului dibuia acum după marinarii teferi, lovindu-se, la întâmplare, de trupurile surprinse de moarte în cele mai inspirante poziţii. Câţiva începeau să-şi revină, îndemnaţi cu blândeţe şi de unele lovituri zdravene ale căpitanului, alţii înţelegeau abia acum că atacul pe care reuşiră să-l respingă avea să fie ultimul pentru ei. Lucrurile astea contează însă mai puţin. Ceea ce este cu adevărat important, este că imediat după ieşirea căpitanului din transă, singurul vas care mai purta însemnele Casei Regale a Portugaliei pe deasupra apei se îndrepta, cu oarecare dificultăţi de ce să nu recunoaştem, spre nava piraţilor, avariată şi ea destul de serios. Nimeni n-ar fi fost suficient de tâmpit să creadă că mai rămăsese cineva pe vas cu cu mintea întreagă, atunci când căpitanul răcni ordinul de urmărire, cineva care să se opună – şi nu cu puţine argumente – ordinului care se va dovedi mai curând pripit. Zelul lor – aparent măcar, dacă nu sincer – ar fi putut fi pus nu numai pe seama smintelii, ci şi pe seama supunerii îndelung exersate faţă de un conducător de neclintit. De fapt, nu s-ar putea spune din ce motive nimeni dintre cei câţiva membri teferi ai echipajului nu îndrăzni să sufle o vorbă împotriva hotărârii bravului căpitan Saragoza, care ar fi fost în stare să înoate de unul singur până la vasul piraţilor şi să sape o gară în cală cât un pui de balenă, prin care apa s-ar fi putut strecura înăuntru în voie.

La lăsarea întunericului, după o urmărire absolut lipsită de suspans, în care atât urmăritorii cât şi urmăriţii păreau sâcâiţi de căldură şi de aerul încărcat de sare al oceanului şi ar fi vrut să isprăvească mai repede ziua şi să se arunce în aşternut, nava care purta însemnele Casei Regale a Portugaliei sufla în ceafa de lemn uzat a celei care se târa cu vreun sfert de milă, dacă nu mai puţin, în faţa ei. Acesta fu şi momentul în care din pieptul bravului căpitan Saragoza izbucni ca o ghiulea strigătul de atac. Cele două ghiulele lansate simultan, ratară însă, premeditat, ţinta. Avertismentul fu urmat de o somaţie, pe care piraţii o primiră cu râsete şi cu câteva focuri stângace de armă. O vreme se trase la întâmplare, iar zgomotele armelor erau cu uşurinţă acoperite de hohotele generale de râs. De fapt, dacă este să ne păstrăm până la capăt obiectivitatea – calitate vitală în astfel de circumstanţe – trebuie să spunem că lupta dintre cele două nave nu prea aduce a luptă. Tocmai de aceea, nu vom vorbi aici despre acte de vitejie ale unora sau altora, deşi despre moarte s-ar cădea să vorbim, chiar dacă numai în trecere şi mai mult ca să umplem foile.

Advertisements

2 thoughts on “Bolile de piele la trilobiti 10

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s