Îmbrăţişarea ar fi putut să existe (poiestire)

(Diei)

mâinile mele, pe care nici eu nu le puteam înţelege, se îndoiau şi se răsuceau pe lângă mine, râzând ca două adolescente, ca si cand ar fi vrut sa-mi spuna ceva, dar se răzgândeau imediat roşind emoţionate; mâinile mele arătau ca şi când ar fi fost pe jumătate îndrăgostite, pe jumătate degerate. apoi dansul abia schiţat prin care mişcările trupului meu se aranjau într-un desen aproape întâmplător, într-o existenţă în tact de tic-tac, din două silabe, în contratimp. a treia silabă, mi-a strigat Mara, salvându-mă, era de argint, adică dincolo de camera în care stau acum şi scriu, celălalt trup al meu (care e in trecut) îşi târăşte pe străzi picioarele ca pe nişte perne ude, pline cu confetii, lăsând dâre colorate în urma lui; ce trist trebuie să fie trupul meu fără suflet. trupul meu curgând dintr-o clepsidră într-alta, în tact de tic-tac, de-a lungul străzilor, prin întuneric, e mult mai singur decât mine; dincolo de camera asta viaţa mea continua aşa cum întâlnirea dintre mine şi Mara, singura, cea pe care o aştept, continua să existe în închipuire. apoi mă gândeam că undeva avea să se termine negreşit totul, că eram dator cu un nu, cu o fluturare de mână şi cu un zâmbet. că dincolo de viaţa mea care continua să existe în amintire, aş fi putut imagina o altă viaţă, aş fi putut alege să fie a mea şi să o trăiesc; şi toate astea mi-au explodat dintr-o dată în cap, în cuvinte, de parcă trupul meu, numai trupul, ar fi devenit brusc conştient de mine şi m-ar fi îmbrăţişat ca pe fiul risipitor. o vreme îmbrăţişarea ar fi putut să existe

O nedumerire electorala..

Nu vreau in nici un caz sa construiesc ipoteze si sa analizez circumstantele cazului de importanta nationala, care se discuta acum pe toate televiziunile si care ocupa miliarde de neuroni a milioane de romani. Si filmul si momentul in care a iesit la iveala, si reactia imediata a lui Basescu, ca si reactia membrilor diferitelor partide au sscufundat dezbaterea politica intr-un schimb josnic de invective.

Vreau totusi sa ridic urmatoarea intrebare, sperand sa se gaseasca undeva un raspuns: Daca filmuletul cu pricina este trucat, atunci unde este ORIGINALUL? Unde este FILMUL intreg, “netrucat” in care Basescu ii da o floare copilului, sau il mangaie pe crestet? Asta e intrebarea mea, si ii cer domnului Basescu sa iasa cu ORIGINALUL.  Daca exista, desigur, si daca Basescu mai stie ce-a facut cu el.

(Desigur, nu se asteapta nimeni la asta)

Ce petrecere reuşită!


Muzica în care se transformau lucrurile din jurul meu ca nişte culori amestecate la întâmplare avea nevoie de un călător obosit şi lipsit de gânduri, de un al fel de cutie de rezonanţă. tristeţea mea nu era de ajuns, nici mâna mea pe jumătate visată care ardea cu o flacără albăstruie, nici ochiul meu care începuse să picure pe dinăuntru şi să se alungească ca o lămâie. stând în fotoliu, cu capul electrificat pe jumătate, pe jumătate mirosind a petrol, oscilând între cele două lumi ca între două sicrie în care ar trebui să mă închid, aşteptam să mă înlocuiască în ambele lumi altcineva şi să mă lase să plec. din când în când îmi roteam încheietura mâinii drepte şi pipăiam cu cealaltă mână limbile neclintite ale acelor de ceas, subţiri ca nişte dumnezei de vată de zahăr ca nişte fire de salivă. stăteam în fotoliu ca într-un osuar, perfect nemişcat, cu picioarele adunate sub mine, de pază. unele lucruri o luaseră înaintea timpului, mâna mea de exemplu care ardea cu o flacără albăstruie îmi zâmbea dintr-un viitor care se îndepărta mereu ca o durere în ploapa subţire. apoi cealaltă mână începea să fumeze ca un înger păzitor aşezat de-a dreapta mea, în silă. şi iată cum am coborât atunci pe covor, picioarele mele au traversat încăperea dintr-un romb în altul, ritualic, am început să simt insecte minuscule eclozându-mi sub piele cu pocnete înfundate şi scurte; unele îşi luau zborul, altele se adânceau tot mai mult în carnea şi în oasele mele, devorându-le ca o flacără albăstruie; când am reuşit să privesc pe geam, în jurul meu se umpluse de aripi minuscule şi rozalii, de la celălalt capăt al încăperii fotoliul mă privea neîncrezător şi eu i-am făcut un semn să vină, aş fi vrut să mă aşez acolo, la geam, insecte minuscule ţeseau în jurul meu o pânză lipicioasă şi fină cu găuri la fel de mici ca o pată oarbă de pe retină; trebuia neapărat să dau un telefon, să încerc ceva, viaţa mea nu trebuia să se dizolve în felul ăsta, eu avem alt destin, existenţa mea trebuia să străbată până în cealaltă cameră şi să iradieze de acolo în ceilalţi, să se multiplice ea însăşi ca nişte insecte, să-şi treacă făptura larvară asupra tuturor, să invadeze distanţa dintre mine şi lume ca o spumă; dar nu mai eram în stare să disting nimic, decât zumzetul miliardelor de aripi minuscule care gravitau în jurul meu şi care devorau flacăra albăstruie a mâinii mele intrând şi ieşind din mine ca dint-un stup. din mecanismul complex al trupului meu vorbitor rămăseseră numai câteva metafore cu rotiţele defecte şi câteva oase pline de crăpături şi de găuri; aş fi vrut să fac o ultimă încercare să transcend şi să plec, când am auzit pocnetul ascuţit de balon plin cu aer al inimii mele care se vărsase pe podea. şi numai privind mai atent, cu ochiul care se resorbise pe jumătate, am văzut că balonul ce tocmai plesnise era nu inima, ci vezica urinară, iar lichidul care se împrăştiase cu un miros dulceag era galben şi înţepător ca un aer stătut într-o cameră goală.

Ce petrecere reuşită!, m-am gândit, când ultimul electron în care locuia sufletul meu s-a desfăcut în trei cuarci minusculi cu aripi rozalii, dizolvându-mă eu însumi, în semn de moarte, ca un insecticid inofensiv, ca un cub de zahăr într-o cană cu lapte.

Visul (continuare)

Eu cine dumnezeului eram? mă îmbonăvisem de frica asta, de frigul care îmi dizolva pupilele dacă nu ţineam ochii strâns închişi, atât de strânşi de parcă aş fi avut dinţi în loc de pleoape. ştiam că dacă deschideam ochii, cristalinul mi-ar fi îngheţat pe loc, că privirea mea s-ar fi făcut un fel de ace de sticlă şi că n-aş mai fi plâns niciodată; eu aveam nevoie să plâng, viaţa mea depindea de asta. era groaznic să nu poţi deschide ochii; era groaznic să stai la o distanţă atât de mare de lume, ca şi când ai fi murit deja. nici mâinile nu mi le mai simţeam, dar abia apucasem să mă gândesc la asta. simţeam numai că de la umăr în jos eu încetam să fiu şi începea altcineva. eu cine dumnezeului eram? mă chinuia întrebarea care ajunsese până la mine si care nu era a mea, într-adevăr, îmi dădeam seama de asta abia acum, eu n-aş fi putut întreba aşa, eu n-aş fi putut nici măcar vorbi; nu mi-ar fi trecut prin cap într-o mie de ani să mă gândesc la asta, eram mulţumit cu mult mai puţin, aş fi fost mulţumit să pot deschide numai o clipă ochii, să iau lumea cu mine, apoi aş putut să mă scufund iarăşi, întunericul ar fi fost mai uşor suportabil. şi atunci când planul începea să-mi mijească în minte, cineva a trebuit să gândească pentru mine gândul ăsta, eu cine dumnezeului eram?, ca şi când m-ar fi descoperit cu surprindere acolo unde s-ar fi aşteptat să fie cu totul altcineva. şi atunci, de mirare, de curiozitate, de ciudă, voind  să văd eu însumi cine eram, am deschis ochii; nici n-am mai apucat s-o întreb cine dumnezeului era ea, că mi-a răspuns înainte să reuşesc eu să mişc vreun cuvânt; ea era Mara. acum era rândul meu să aleg cine sînt.

Fotografie (poiestire) – re-actualizare

Asta era tot. de-aici începea strada îngustă, cu aripile ferestrelor deschise deasupra mea ca într-un zbor nemişcat. trebuia să mă pierd în mulţime, să fiu la întâmplare oricare altul, să evadez exersând cu atenţie dansul complicat prin care devenim altcineva; uneori mi se întâmpla să mă ia prin surprindere; mişcările îmi reuşeau o secundă prea devreme şi atunci mă vedeam evadând, mă vedeam căutând cu mâna prin aerul încăperii după un semn de adio. eram eu şi nu eram eu; apoi altcineva îmi lua locul, prefăcându-se că nu m-a văzut, că gestul meu nu-l găsise acolo, învolburând numai întunericul nud în care pluteau lămpile cu petrol ale memoriei; celălalt îşi dezbrăca pălăria şi haina; era calm, devenea treptat eu însumi, mă lua în stăpânire nedureros, aproape plăcut şi trecea asupra mea gândurile lui ca pe nişte infuzii; eu îl observam din afară şi mă simţeam observat. apoi, brusc, jocul se termina aici, ca şi când cineva ar fi câştigat şi altcineva era învins; celui învins i se tăia o mână; înainte avea dreptul ultimului gest, gestul în care se aduna toată neputinţa lui şi care rata totul. se ştia dinainte întregul act, şi sala era plictisită. Durerea începea abia atunci când celălalt se retrăgea, dezvelind, ca un reflux, plaje întinse şi goale; apoi se împrăştia repede, se folosea de tot ce nu era ea ca să existe, intensificându-se până la paroxism; şi atunci eram iarăşi eu, întorcându-mă aproape în fugă, respirând alert, iar deasupra mea, ca nişte urme de paşi în nisip, ferestre deschise.

Johannis Premier! Basescu, lasa-ne!

Miscarea de astazi a lui Geoana, asumata, serioasa si limpede, seamana cu dezmeticirea unui politician care intelege ca este pe punctul de a deveni presedinte. Miscarea de astazi a lui Geoana este perfecta, iar propunerea ca Johannis sa fie premierul Romaniei, propunere sustinuta de marea majoritate a romanilor, este lovitura de gratie data lui Basescu. Pentru ca Basescu s-a amuzat si se amuza inca pe seama Parlamentului, inventeaza ministri si vorbeste despre binele tarii si despre reusitele mandatului sau, in timp ce situatia economica a Romaniei e catastrofala. Basescu isi permite sa nu tina cont de majoritatea constituita in parlament, si nu-l vrea pe Johannis premier, pentru ca in felul asta a putut controla mai bine “organizarea” alegerilor. Basescu e omul care a sacrificat romanii ca sa ajunga presedinte. E timpul sa-l sacrificam si noi pe el.

Cu Johannis premier, Geoana o sa treaca lejer de 55% in turul doi. Numai ca aceasta optiune asumata deschis, trebuie consolidata si trebuie sa se materializeze intr-un document oficial.

p.s. Profit de aceasta ocazia pentru a-i transmite lui Basescu cele mai bune ganduri, si calatorie sprancenata pe mare.

Jocurile sint facute!

20% pentru Crin nu e mare lucru, dar nici putin lucru nu e! Si asta pentru ca, in turul 2, procentele lui o sa cantareasca cel mai greu. Basescu lauda deja votul dat pentru dreapta, (desi pana si dracu’ e mai la dreapta decat PD-L-ul), si se pregateste astfel pentru absorbtia celor 20 de procente. Asta pentru ca stie foarte bine ca oamenii care au votat cu Crin, au votat, de fapt impotriva lui.

Asadar, presedintele-jucator se pregateste sa-si joace ultima carte (si singura:) si sa-si ia zborul de la Cotroceni si nu cu cateva pupaturi pe frunte de la frumoasele foste doamne-ministru, ci cu cateva suturi in fund. Triumfalul Basescu, in marsul sau orgiastic spre al doilea mandat n-a reusit sa stranga nici macar 35 de procente (diferenta dintre Basescu si Geoana fiind in jur de unul-doua procente potrivit sondajelor). Si e greu de crezut ca cine a votat cu Crin – votand, deci, impotriva lui Basescu si impotriva carnagiului dezlantuit de presedinte impotriva unui partid care l-a sustinut in 2004 – il va lua acum in brate pe Basescu.  Asa cum e greu de crezut ca electoratul celorlalti candidati, mai mare sau mai mic, se va indrepta masiv spre Basescu.

Jocurile, as spune, sunt facute. Basescu a pierdut turul doi, si asta o stie si el. De asta aiureaza despre votul dat dreptei si alte Bazaconii. Nu mai tine. Chiar prosti nu suntem nici noi; adica pana la un punct. Geoana o fi el prostovan, balbait, fara discurs, si psd-ist pe deasupra, dar intre dracu’ si frati-su, eu inclin, din pragmatism, pentru cel din urma.

Decat un tiran artagos si ahtiat de putere, mai bine un prostovan. Asa ca eu, unul, cu parere de rau si cu strangere de inima, o sa votez cu Geoana.

ORA 13 – rezultate neoficiale

Doua sondaje de opinie realizate la iesirea de la urne, CSOP si CURS, indica o diferenta intre Geona si Antonescu de numai 4, respectiv 5 procente, o diferenta mult mai mica decat cea indicata de toate sondajele de opinie de pana acum. Si daca tinem cont de faptul ca electoratul lui Antonescu urmeaza sa voteze abia in cursul dupa-amiezii, lucrurile sunt inca mai promitatoare.

Romani, mergeti la vot, pentru ca zarurile nu sunt aruncate inca, pentru ca SE POATE!

De fiecare dată când respiram (poiestire)

Mi se părea că am o bucată foarte subţire de lamă în plămânul drept; seara, când mă puneam în pat simţeam cum aluneca spre lobul superior, o vedeam foarte clar dacă închideam ochii, în spaţiul dintre pupilă şi pleoapă; pentru o secundă se muta acolo şi aproape că-mi era frică să clipesc; apoi respiram şi-mi dădeam seama că aerul o făcea să vibreze, că se mutase iarăşi în plămân, şi că dacă aş fi vrut, aş fi putut să-mi mişc pleoapele în voie. gândul că aş fi putut mă făcea să nu mai vreau. mă grăbeam să adorm, respiram atent, încercând să controlez poziţia lamei care se răsucea foarte uşor, secţionând capilare, de fiecare dată când respiram. în somn mă răsuceam pe o parte, uitând de ea, şi mă trezeam cu o durere ascuţită în stomac. mă ridicam din somn ca dintr-o stare de leşin; până la baie ajungeam sprijinindu-mă de mobile, aproape fără să deschid ochii, încercând să rezist. înainte să ajung nu mă mai puteam stăpâni, muşchii abdomenului se comprimau ca nişte pistoane care explodau în gât. vomitam cu capul aplecat deasupra chiuvetei până când auzeam sunetul clar al unui bucăţi de metal lovindu-se de pereţii din porţelan ai chiuvetei. apoi îmi era mai bine, durerea se dizolva, aş fi putut să mă întorc în pat. aş fi putut să adorm liniştit. nici nu ştiu cum se întâmplau toate astea. apoi, imediat, era dimineaţă şi trebuia să mă ridic din pat, să mă îmbrac şi să plec. Făcând toate astea, aproape că nici nu simţeam bucata foarte subţire de lamă care se mişca imperceptibil undeva, în partea de sus a plămânului drept, secţionând capilare de fiecare dată când respiram.

Lectia de cinism (Asteptandu-l pe Godot)

ROMANI, SA NU MERGETI LA VOT! Nu are sens, nu ai cu cine vota. Toti sunt la fel. Pe oricine ai alege, nu poate fi mai rau decat daca l-ai alege pe celalalt. De asta e mai bine, romani, sa nu va chinuiti cu stampile si cu buletine de vot,  sa nu risipiti o duminica in care ati putea lenevi, cu un pahar de bere in fata. Votul vostru nu conteaza. Este absolut inutil, de o inutilitate riguroasa. Nici voi nu contati, pentru ca sunteti prea plictisiti ca sa contati. Vi s-a facut lehamite de tot, va e sila de tot, nu mai dati doi bani pe viata politica.

V-ati plictisit de schimbare. De asteptarea ca ceva sa se intample. E timpul, desigur, sa cadeti in abulia celor care-l asteapta pe Godot. Sa va faceti asteptarea usoara, nefacand nimic.  Sa-i lasati pe altii sa decida in numele vostru si pentru voi, altii care se pricep mai bine, care stiu ce va trebuie, cand, si mai ales cum.

De asta, sa nu va duceti la vot! Sunteti perfect de-responsabilizati! Sunteti eliberati de povara responsabilitatii fata de voi insiva si mai ales fata de ceilalti.  Acum puteti sta linistiti, asteptandu-l pe Godot.