7. Începuturile marinăreşti ale căpitanului Saragoza

Să nu vă închipuiţi că dimineţile erau uşoare pentru mândrul căpitan Saragoza. Nici vorbă, ce să mai. Dar dimineaţa aceea de iulie sau august (documentele păstrate în arhivele Casei Regale a Portugaliei nu oferă o dată certă) a anului 1759 avea să fie cu totul specială. Şi asta pentru că Vincezio Saragoza, tânărul care ajunsese pentru a doua oară la vârsta maturităţii şi ar fi fost gata să o ia de la început încă o dată în caz că boala s-ar fi pus iarăşi de-a curmezişul dezvoltării lui trupeşti şi spirituale, află că din trupul lipsit de viaţă al bătrânului său părinte ciuguleau albatroşii. Un băiat îl descoperise din întâmplare, când se pregătea să iasă pe mare să pescuiasă, şi lovi de câteva ori cu botul cizmei în el, ca să verifice dacă nu cumva dorme. Când s-a convins că era mort  s-a întors din drum, înfuriat că avea să piardă o zi de pescuit, şi a dat de ştire întregului sat. Apoi cineva îşi făcu drum până la Vincenzio şi-i duse şi lui vestea.

Era o dimineaţă al dracului de rece. Să fi turnat în tine o vadră de ceai fierbinte, şi tot n-ar fi fost de cine ştie ce folos. Iar el nici nu deschisese bine ochii şi poc!, veni peste el vestea ca un taur izbindu-l direct în piept şi lovindu-l de pereţi. Pe drum, încercând să se dezmeticească sau să se convingă mai bine că totul era un vis – nu-i ieşea nici una nici alta – tânărul Vincezio se împiedică şi căzu chiar de câteva ori, fără să reuşească însă să ajungă la o concluzie. Realitatea însă nu-i lăsa nici o clipă de răgaz, astfel că vreun sfert de ceas mai târziu Vincenzio se întorcea acasă cărând în spate trupul îmbibat de apă şi găurit ici şi colo, după un model necunoscut, de ciocurile frumoaselor păsări. Când lăsă jos, în faţa colibei de chirpici, trupul de lut al părintelui său, Vincenzio era atât de obosit şi de trist încât cu greu a reuşit să rămână în picioare şi să nu se prăbuşească alături de trupulului care păstra încă, destul de precis, toate semnele sufletului de care fusese pentru scurtă vreme locuit.

Două zile mai târziu de la dimineaţa aceea îngheţată, care îl transformase pe Vincenzio în cu totul altcineva fără ştirea lui, tânărul care nu se mai simţea legat de nimic şi de nimeni în micuţul sat de la marginea înfloritoarei aşezări căreia i se zicea Evora hotărî să se urce la bordul vasului Creola, ca om bun la toate şi pe bani de nimic. Dar asta n-avea să intereseze pe nimeni.

Advertisements

8 thoughts on “Bolile de piele la trilobiti 12

  1. “alături de trupul care păstra încă, destul de precis, toate semnele sufletului de care fusese pentru scurtă vreme locuit.”- foarte frumos spus. Aşteptăm şi continuările marinăreşti.

  2. daca o sa te intereseze, Andi, atunci promit ca o sa scriu..si promit sa ma tin de promisiunea asta:)..
    insorita, da, ar fi ceva..aici in Freiburg e o nebunie de vreme..eu as fi multumit daca vremea ar fi macar..”plauzibila”:)
    si saptamana ta sa fie insorita!
    si seara asta la fel:)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s