Se făcuse toamnă de o jumătate de zi. deja. obosisem să port aşteptarea cu mine, aşteptarea că ceva o să se-ntâmple, până la urmă, că o să intre cineva în camera mea, gesticulând cu moliciune, ridicând din sprâncene, ca şi când s-ar fi aşteptat să fie altundeva, ca şi când noi amândoi, oricine am fi, eram luaţi prin surprindere de întâmplare ca de un zgomot violent, şi că oricât ne-am strădui să construim între noi, din cuvinte, un aer firesc şi comod, am sfârşi înotând cu braţele în întunericul încăperii, până la aripi. era trist că nu era aşa. că nu era nimic în locul aşteptării mele, în locul singurătăţii din care crescuse vegetaţia bogată a tristeţilor mele, şi că eu nu puteam face nimic. decât să îndur absenţa deplină, mişcând din cuvinte ca dintr-o mână ruptă, până la aripi. Eram atât de trist, ca şi când mă pregăteam să merg la înmormântarea Marei, ca şi când aş fi putut-o vedea numai moartă, acoperită cu flori.

Advertisements

11 thoughts on “Până la aripi

  1. Vad ca asteptarea asta ne pune pe ganduri pe amandoi:) doar ca varianta ta lirica vine din adanc si merge in adanc, la mine asteptarea Maiei e mai superficiala si are solutie.

  2. Am vazut-o in seara aceea, se furisa pe langa pereti ca si cum ar fi umblat pe linia aceea subtire ce desparte anotimpurile. Cum adica, de unde am stiu ca era ea ? Am stiut, n-avea cine altcineva sa fie ; murmura incet ca un fel de litanie, era despre aripi prea mari in colivii prea mici. M-am uitat dupa aripi, nu erau pasari pe cer, doar tipete prelungi brazdau amugrul.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s