dragostea mea (poiestire)

lumea mea a durat un timp ca o durere plapanda în oase. apoi a trecut prin mine ca un glonte, mărunţindu-mă, explodându-mi orbitele; trebuie să fii foarte mulţumită acum, îmi închipui. era ca şi când trupul meu ars ar fi zăcut în faţa unei uşi zăvorâte, prăbuşit la pământ, cu ochii închişi, acoperiţi de pleoape ca de un scuipat. ca şi când m-aş fi târât înapoi în mine însumi, ca o flacără ascunzându-se tot mai adânc în propria mea carne. ca un secundar adâncindu-se în măruntaiele de metal ale unui ceas. tu trebuia să ştii cine consuma pe cine! vertebrele mele foşneau risipindu-se ca nişte ţagăre prin mine. pe tine ar fi trebuit să te întreb, dacă mi-ar fi stat în puteri să schimb secundarul urii mele într-o limbă mânuitoare de cuvinte. numai pe tine. au mai trecut pe lângă mine câteva maşini albe şi unele roşii ca nişte îngeri prin ninsoare, mâna mea s-a ridicat din trupul acela al meu – un abur fluturând în deşertul de aer câteva degete ca nişte gâturi retezate. o spumă. era atâta linişte în jurul meu încât ar fi explodat în mine dacă vârful unui ac mi-ar fi atins timpanul. apoi au venit oamenii aceia mărunţi cu ochii lucioşi scotocind prin mine cu privirile lor trupurile dragi ale morţilor mei. au băut din mine apă cu cănile lor sparte de tablă. mi-au curăţat orbitele de nămol şi de zloată. i-am îmbrăţişat, le-am sărutat mâinile ca pe nişte săbii care mi-au însângerat gura. ce mai era de făcut, iubito? aş fi putut să mă vând, şerpuind prin desimea acelor secunde, dragostea mea, aş fi putut să te caut cu trupul meu putrezit în burta acelei zile; ridică-te şi umblă, mi-am spus, zâmbindu-mi mie însumi, obosit, ca unei copile.

Bolile de piele la trilobiti (15) [pentru anul 24…]

10. Pedepsirea lui Edmundo sau despre cum s-a deschis ochiul dracului în burta fraierului

– Ochiul dracului, ai? Lasă că vezi tu atunci, maimuţă, îi strigă blândul căpitan Saragoza, adăugând câteva înjurături în latină – pe care nu le vom reda aici din motivul că nu cunoaştem pronunţia lor exactă – şi se repezi la marinarul care îndrăzni să profereze blasfemia, scoase sabia din teacă şi-i despică abdomenul cu precizia unui chirurg de la Abatorul 5.

Ca o pupilă uriaşă, îmbucătăţită şi plină de viermi, maţele credinciosului marinar se vărsară afară – na-ţi ochiul şi du-te-n mă-ta!, reflectă intristat căpitanul –  privind de pe puntea ambarcaţiunii cerul înstelat de deasupra cu o privire vag melancolică. Această privire viscerală fu ultima privire a bătrânului Edmundo, privirea cu care el îmbrăţişă lumea şi puntea pe care o frecase de atâtea ori şi pe care se odihneau acum ficatul, splina şi alte câteva rahaturi de-astea anatomice.

– S-a făcut dreptate!, constatară imediat marinarii care priviră întreaga desfăşurare a evenimentelor cu pumnii la gură ca nişte copii morţi de frică, iar căpianul Saragoza se retrase mulţumit în cabina lui, după ce se asigură că trupul dezumflat al clevetitorului Edmundo îşi luă seama şi se rostogoli de unul singur peste bordul amarcaţiunii care purta de-acum însemnele piraţilor.

Apoi fu imediat seară şi dimineaţă, şi razele soarelui zvântară sângele pe care nu îndrăzni nimeni să-l cureţe, iar vântul împrăştie rămăşiţele pupilei aceleia ireale care se rostogolise pe puntea ambarcaţiunii aducând moartea privitorului. Câteva hamace se legănau pe punte, scripeţii scârţâiau ca nişte balamale ruginite iar velele foşneau imperceptibil în timp ce căpitanul Saragoza se plimba pe punte mânat dintr-o parte într-alta de o inefabilă stare de bine, bolborosind tot felul de mantre neînţelese şi jucându-se cu heruvimul de aur ale cărui aripi fragile fluturau în aer ca un semn de bine-cuvântare.

Bolile de piele la trilobiti (14)

9. O faţă ascunsă a căpitanului Saragoza

Vestea că prea-cinstitul căpitan Saragoza decise să decoreze cu un altar şi cu câteva icoane ambarcaţiunea pe care o conducea pe cele mai pişichere mări şi oceane nu mai miră pe nimeni. Tot stafful împăratului îl cunoştea pe căpitan ca pe un om din cale afară de religios, capabil să fluiere de la un capăt la altul mai bine de o duzină dintre cantatele lui Bach (memoria sa magnifică uimea toţi cărturarii vremii) şi să recite, din cap, fragmente vaste din sfintele evanghelii. Nimeni nu s-ar fi aşteptat însă ca, odată ajuns în largul oceanului, acolo unde „nu stăpâneşte niciun rege şi nu împărăţeşte nicio împărăţie” (citatul este preluat dintr-un manuscris astăzi pierdut al unui călugăr benedictin necunoscut, sublinierile aparţinând autorului), căpitanul Saragoza să se dedice cu atâta dăruire unei activităţi care ţinea, de câteva secole bune, numai de feţele bisericeşti. Îl găseai aproape la fel de des slujind la altar ca şi la cârmă, heruvimul de aur fiindu-i de foarte mare folos în ambele activităţi.

Până unde mergea această îmbinare a vocaţiilor căpitnului Saragoza n-ar putea spune nimeni. Jurnalele de bord care se păstrează de pe acea vreme, ca şi unele mărturii care au ajuns, prin viu grai, până la noi, nu sunt lămuritoare în această chestiune. Şi cu toate acestea îl putem suspecta pe prea-cuviinciosul căpitan Saragoza de exces de zel cel puţin în privinţa uneia dintre serviciile pe care le îndeplinea. S-a vorbit chiar, iar acest lucru ar putea avea o oarecare semnificaţie, de câteva revolte de la bordul amarcaţiunii care purta de acum însemnele piraţilor, şi care au fost înăbuşite nu în sânge, ci în apă. Astfel, peste bord au zburat mai întâi Amancio, care a fost excomunicat de către Saragoza însuşi imediat după aterizarea forţată în braţele oceanului, Celso şi Edmundo, ultimul eliberat al cărui nume apare de câteva ori în jurnalul căpitanului fiind Eleuterio.

Care să fi fost motivele tăinuite ale acestor revolte? Iată un lucru asupra căruia vom avea câteva cuvinte hotărâtoare de spus!

Laura

când începuse să plouă

timpul se risipise deja

şi din zi rămăsese

o tulpină despodobită

de putredul fruct

numai laurei i se părea

că mai e încă mult

gradina de nuci

duhnea a praf şi a vis

din sertare se desfaceau

pendule vărsându-şi

limbile numeroase şi ude

în lumea vag plictisită

numai laura credea

că mai sunt încă multe

şi ce rasucire

ce desfrunzire ciudată

nimerise în gradina

de nuci

tocmai cand mă trezeam

îmbibat de saliva

locuirii în celălalt vis

m-am ridicat din pat

ca şi când m-aş fi desprins

dintr-un sărut îndelung

şi lasciv purtându-mi

trupul afară

în aerul ud

aici era mi se părea

cuaternară

laurei totul i se părea

absurd.

Cabinetul Boc IV – toti oamenii dictatorului!

S-au scris in ultima vreme o multime de lucruri deplasate sau de-a dreptul aberante despre reinfiintarea cabinetului Boc. S-au scris lucruri marginale, cu efect de cosmetice, care fac abstractie intr-o mai mica sau mai mare masura de adevarata miza a acestui guvern.

S-a plimbat, prin mass-media noastra mazgalita si turuita, ideea ca motivul esential al repunerii guvernului Boc in “drepturi” ar fi rezultatul urgentei cu care trebuie sa fie aprobat bugetul, pentru ca, in sfarsit sa soseasca mult-asteptatul Mos Craciun de la FMI si BM. Nimeni n-a observat ca acest argument putea sa functioneze la fel de bine pentru orice prim-ministru. Orice guvern ar fi propus “domnul” “presedinte” ar fi avut sanse maxime sa treaca avand in vedere ca nimeni nu-si doreste o tara in imposibilitate  de plata la pachet cu alegeri anticipate tocmai acum cand apele incep sa se mai linisteasca.

Care este atunci adevaratul motiv al repunerii credinciosului Boc in functie? Sa fie tocmai docilitatea acestuia? Sa fie faptul ca prin el domnul Basescu tine bine in mana fraiele executivului? Hm. Insa nimeni n-a obsevat un alt lucru important. Acela ca presedintele nostru jucator nu este numai jucator, ci mai nou si negociator cu FMI. Nu are nicio jena sa preia toate atributiile unui executiv de fatada, in care ministri competenti precum Videanu, Berceanu, ca sa nu mai amintesc de plapanda doamna Udrea isi primesc acum rasplata pentru loialitatea lor din timpul campaniei.

“Presedintele” Basescu, cel care promitea reconciliere nationala, a ales sa construiasca un guvern alcatuit din transfugi, cameleoni si “independenti”, alaturi de eternul UDMR, pregatit sa ajute oricand tara la greu. Un guvern perfect pentru inceputul unui regim prezidential forte in Romania, care va sa duca la bun sfarsit toate planurile lui Basescu.

1) De ce ne trebuie sute deparlamentari? Evanghelistii au fost numai 4 si au facut treaba buna! Auzi tu, 2 camere? Pai ce, garsoniera nu e de ajuns?

2) Constitutia revizuita si transferarea atributiilor primului-ministru presedintelui, si astfel o radicala modernizare a Romaniei.

Merita sa inchei cu o singura observatie: Acei jurnalisti care ar fi fost gata sa aduca dovezi pentru canonizarea conducatorului iubit, dintre care face parte distinsul domn Ioan T. Morar, cel care impartea mai daunazi bine-cuvantari intr-o parte si intr-alta, semnaleaza, pe distinsul sa blog, cum ca nominalizarea lui Valeriu Tabara la Ministerul Agriculturii ar fi o greseala a PDL-ului. ITM nu vede ca intreg guvernul e alcatuit din personaje lugubre si ratate, din transfugi, tradatori si slujitori ai lui Basescu, semnaland, nepartinitor si obiectiv ca orice jurnalist cu un minim de bun-simt, o greseala a PDL-ului. Este de-a dreptul rizibil! E ca si cand ti-ai face griji ca unui bolnav de cancer i s-ar putea trage moartea de la o batatura.

Un an de vanatoare!

Astazi se implineste un an de la prima mea postare. Intre timp s-au intamplat o multime de lucruri despre care am scris sau despre care n-am indraznit sa scriu, dar care au trecut, imperceptibil in cuvinte. Au fost cateva momente in care am vrut sa ma opresc din scris. In fond, la ce bun un jurnal virtual? Asta ca sa pun punctul pe i. Daca as fi Cortazar, as putea da raspunsul perfect. Il dau, chiar daca nu sint: “daca scriu e pentru ca stiu, cu toate ca nu pot explica ce anume stiu”. Scriu, incercand sa aflu ceea ce stiu. Scriu, pentru ca scrisul e unul dintre modurile privilegiate in care celalalt te poate gasi si re-gasi, unul dintre modurile privilegiate in care poti scapa de tine atunci cand, din diferite motive, nu te mai poti suporta. Scriu, pentru ca “nimic nu e atat de uimitor ca viata! In afara de scris!

Va multumesc tuturor celor care ati vanat impreuna cu mine si va doresc tuturor vanatoare de vant placuta!

De ce n-a ramas la coasa?

In semn de reconciliere?

Inteleg ca 5 milioane de romani au votat cu Basescu; bun. Da’ cu Boc cine a votat?

Nu cred ca un om cu mintea la cap, si nu atarnand de vreun calcai ca o soseta rupta, ar fi putut ajunge la incheierea ca, vremuri de criza lovind greu tara, Boc este cel mai potrivit prim-ministru. Astept comentarii si comentatori care sa ma convinga cat de justa este optiunea lui Basescu pentru acest premier de jucarie care a esuat lamentabil si in toate directiile un an intreg. Un premier care nu se pricepe decat la cosit si care ar fi trebuit sa ramana acolo unde se pricepe. Acum intelegeti de ce Basescu n-a vrut sa sufle nicio vorba despre viitorul ministru desemnat? Stia el ca nu-l mai vota nici dracu’ daca ii dadea iarasi cu Boc. Si totusi chiar asa a facut.

Prin nominalizarea lui Boc drept premier, Basescu a mai dat o lectie de reconciliere partidelor politice si liderilor acestora, demonstrandu-si inca o data calitatile inegalabile de diplomat. Cat despre independenta presedintelui Basescu fata de partide, nu mai marita spus nimic.

In concluzie nu pot decat sa jubilez ca Boc, viitorul candidat la functia de presedinte al Romaniei, este un om politic nul, lipsit de viitor, care va asigura PD-L-ului o moarte sigura si definitiva.