Teatrul de papusi al lui Basescu..

Iata ca incepe din nou lupta impotriva marii coruptii. Dosarele “Nastase” sunt iarasi scoase la lumina, dupa sase ani de urmariri care n-au insemnat altceva decat spectacol si jocuri de lumini. Basescu incearca acum varianta “circenses” din motive de lipsa de paine. cum s-o dreaga cu atatea disponibilizari, cu impozitul forfetar care, in ciuda tuturor declaratiilor, continua sa se aplice la fel ca si inainte, cu “reforma” din invatamant care ameninta sa arunce Romania in Evul Mediu.
Si ce ministru faimos avem la invamant? Si ce face dansul? Desfinteaza scolile de la sate din motivul ca nu se intruneste numarul minim de elevi? Asistam, as zice, la o campanie constienta de distrugere a bazelor invatamantului romanesc. Si sistematica. Asta inseamna “refoma” invatamantului? Ca zeci de mii de copii de la tara sa faca zilnic zeci de kilometri ca sa poata invata? De ce sa ne miram ca numai putini dintre ei ii vor face.Numele de reforma a fost dat, in ultima vreme, celor mai teribile si mai crute masuri economice sau sociale. Efectele nu sunt greu de prezis: cresterea analfabetismului, lipsa, printre tineri tarii asteia, a unei culturi genrale temeinice.
Timp de douazeci de ani sistemul romanesc de invatamant a fost cu minutie distrus. Dar nu filosofi ne trebuie, da-i dracu’ de filosofi, ca astia ti se urca in cap si ies in strada si scriu pe bloguri si sint nemultumiti cand lucrurile merg prost, cand observa cancerul dezvoltandu-se in voie in propriul partid, in propria ograda. NU, nici vorba, ne trebuie tinichigii si mecanici auto, domnule Basescu, care sa faca treaba calumea si sa se multumeasca cu circul de seara, de la televizore. Cu fotbal. Cu “tradati din dragoste”.
Ce tara este asta care se conduce asa cum este acum condusa Romania: cu ministri incompetenti, mentinuti in functii de mangaierile prezidentiale si de imbracamintea sumara, de firma; cu ministri care nu se pricep la altceva mai bine decat la devalizare; de toate felurile; si cu un prim-ministru prea-plecat in fata marelui conducator.
Ce tara e asta in care Elena Basescu castiga mandat de europarlamentar si zeci de “intelectuali” ii ridica osanale? Ce tara e asta in care trebuie sa votezi cu un securist ca sa nu trimiti in parlament o baiatu’ lu tata?
Ce tara e asta in care fratele presedintelui, Mircea Basescu, se gudura pe langa Bercea Mondial, si nu rateaza posibilitatea de a-i fi nas nepoatei blandului interlop?
Asta e tara noastra? Asta e Romania?

Nu poti sa nu simti o imensa frustrare in fata acestor intrebari.

Asta nu e tara mea, e teatrul de papusi al lui Basescu! Teatrul lui absurd! Bine-ati-votat, dragii mei! Sa traiti bine.

Bolile de piele la trilobiti (18)

Una dintre tragicele morţi ale căpitanului Saragoza

(fragmentul 2)

Aşa a inceput masacrul; cu bâte şi cu pietre. Căpitanul Saragoza conducea una dintre echipele de exterminare, ultima, cea care stropea cu pucioasă leşurile şi le dădea foc. Era o plăcere să vezi cum răzbăteau flăcările prin miile de cadavre de iepuri adunate în grămezi ca nişte căpiţe de fân. La lăsarea serii, combatanţii erau obosiţi, iar feţele lor transpirate erau luminate de clăile care continuau să ardă mocnit, împrăştiind un miros care dădea tuturor dureri de cap şi stări de vomă. Când au început să se îmbolnăvească de-a dreptul, nu se ştie. Nu se ştie nici măcar adevărata cauza a îmbolnăvirii, care a secerat mai întâi vieţile a câtorva zeci dintre membri expediţiei de exterminare a iepurilor. Dracu’ ştie cum s-a transmis atât de repede, la ceilalţi membri ai tribului Cho’su, şi cum la numai câteva zile depărtare de la ziua marelui holocaust, de garduri şi de stâlpi atârnau pretutindeni semnele morţii.

Şi lucrul într-adevăr straniu, care intriga mai ales pe înţelepţii tribului, cei care îşi asumaseră funcţiile religioase înainte de sosirea sfântului căpitan Saragoza, era că respectivul o ducea bine-mersi, ba chiar mai bine decât de obicei. În alte circumstanţe – şi nu puţine, de ce să ascundem lucrul acesta – faptul s-ar fi putut pune pe seama sfinţeniei căpitanului Saragoza, de care mulţi, cei mai mulţi dintre membri tribului erau destul de convinşi. Acum însă, când moartea ameninţa să înghită toată suflarea omenească de pe insulă, lucrurile era totuşi oarecum diferite. Iar căpitanul Saragoza nu era, până la urmă, decât un nou-venit – iştu, în limba cultă a tribului –  care se făcea vinovat de îngrozitorul blestem ce se dezlănţuise asupra acestuia.

Nu mult după ce raţionamentul de mai devreme începu să mijească în mintea învăţaţilor tribului, căpitanul Saragoza se trezi, într-o dimineaţă, legat fedeleş de un stâlp, în timp ce mâinile îi erau artistic crestate cu splendidul său cuţit pe care nimeni nu îndrăznise până atunci să-l atingă. De durere, fostul căpitan Saragoza rată cu totul dimensiunea artistică a evenimentului. Cu toate astea ar fi însă exagerat să afirmăm că acest sincer şi intens dezinteres i-ar fi pricinuit moartea. Mai degrabă evenimentului în sine i se datoarează acest lucru. Când cele o mie de tăieturi şi împunsături care alcătuiau un desen complex pe întreg corpul căpitanului – ca o poezie scrisă în limbajul morse – au fost duse la bun sfârşit, din cauza pierderii masive de sânge fostul căpitan-mistagog Saragoza a respirat uşurat, dar pentru ultima oară. Flăcările care i-au cuprins mai târziu corpul aveau să fie o adăugire inutilă întregului proces, deşi poate că din punct de vedere stilistic ele aveau o valoare la fel de mare ca şi îndesarea ochiului de aur, a heruvimului blestemat, în gura aproape lipsită de dinţi a căpitanului Saragoza. Deodată cu lăsarea serii, scrumul pe care nimeni nu se mai obosi să-l împrăştie în cele patru zări abia dacă mai amintea de opera de artă consumată cu câteva ceasuri mai devreme, iar amintirea căpitanului Saragoza dispăru din minţile tuturor ca un vis urât.

Ce a urmat după aceea, nu cred că mai interesează pe cineva.

despartirea de batai, a inimii

oboseala, da. şi mâna ta din jurul gâtului meu. cu degetele răsfirate de-a lungul obrazului. până la tâmplă. pupilele mele începeau dansul hipnotic pendulau. aşteptam intrarea în transă. diagonala vederii şi macii roşii ai mâinilor tale ştergându-mi saliva. limba care îmi crăcăna gura ca o daltă, arhitectura cubistă a zâmbetului meu când îmi muiam în părul tău gura, degetele mele uscate ca nişte şuruburi pe care le mişcam neîndrăznind să te ating. repetarea aceleiaşi silabe murdare de ulei şi de mâzgă. freamătul aceluiaşi spasm, mâna ta care se mişca de-a lungului feţei mele recompunându-mi pleoapele, umerii obrajilor, buzele. eu însumi reuşeam uneori să privesc, alteori să râd eu însumi. întunericul şi frica îmi erau mai aproape. setea, când mâna ta îmi sprijinea de bordura buzei peretele de tablă al canei. setea, când puteam să beau din apa care îmi şiroia pe bărbie, în palma ta închipuind un căuş aşteptând sub clopotniţa spartă a buzelor mele. şi cât aş fi vrut să mai trec odată prin toate. prin întunericul încăperilor, iarna, prin grădinile de soare ale lunilor mai, prin părul tău, mâna. alunecam într-un alt decor aşteptând tot mai atent despărţirea de bătăi, a inimii.

înzidire

(se dedica lui Dιόνυσoς)

mâinile altora îmbrăţişează mâinile mele. se înfăşoară în jurul meu ca o viţă de vie şi cresc. e ca o moarte îmbrăţişarea lor. în jurul lor, în jurul nostru, se leagănă ciorchini negri de struguri şi cresc. viaţa naşte în ei sâmburi. sâmburii viermuiesc de viaţă ca nişte stupi, ascunşi în pleoapele întunecate, în carnea albastră a strugurilor, a îmbrăţişărilor şi a mâinilor altora. şi a mâinilor mele. abia mă îndur să rămân aici nemişcat. ca un arac, ca o creangă uscată de flutur, îmbrăţişat de ţesătura gâlgâitoare a mâinilor, a aripilor, a frunzelor din care ţâşnesc uneori, ca şi când, păstăile grele de seminţe, de vârste, de înfrângeri, de flori. e linişte aici, e răcoare, mai rămâi uneori. sînt ultima literă înainte de prăbuşirea în ţipăt, înainte de prăbuşurea arcului în săgeată, a săgeţii în spintecarea văzduhului şi a vieţii. a cerbului în muchia ascuţită de piatră. a dimineţii. sînt singur aici, dacă pleci. n-o să se întâmple nimic, dacă. sînt singur, până la cuvinte sînt singur, aşteptarea mea se grăbeşte în mine ca o fluturare de mână, ca un strigăt, ca o treaptă către altă treaptă, şi mută orele dintr-o parte într-alta a singurătăţii mele. singur şi nemişcat ca pupilele unui mort, cu mâinile amândouă atârnând de mine ca nişte carafe cu vin.

Premiat cu doi “S”

Update2:

Pentru ca Cella se face vinovata de a-mi fi acordat iarasi acest premiu (pe care il merit pe deplin, desigur), sunt nevoit sa-l daruiesc si eu inca de cinci ori (asa cum sunt sigur ca si capitanul Saragoza ar fi facut)

Premiul aterizeaza deci la:

1. Alexandru Marin (pentru extraordinarul tonus al scriiturii)

2. Dia (pentru ca – lasand la o parte  scrisul – are o groaza de palarii)

3. Iulian (pentru ca ma mai lasa sa castig la sah:)

4. Octavia (pentru ca e sora mea, si pentru ca vrea sa scrie mai bine decat mine 🙂

5. Zuzu (pentru ca astazi a fost trista, si pentru ca lumea este un imens loc de joaca:)

Update1:

Meritul de a fi primit premiul nu este al meu, ci al lui Vania, cel care mi l-a oferit!

Daca inteleptul capitan Saragoza ar fi primit acest premiu de la Academia Casei Regale a Portugaliei, nu e clar daca ar mai fi plecat sau nu in cea de-a treia (si ultima) expeditie a sa. Destinul insa a vrut ca importanta scrierilor lui sa fie mult mai tarziu descoperita, abia in secolul nostru, cand un calugar benedictin, traversand Alpii, … dar stiti povestea, nu?

Ei bine, capitanul Saragoza n-a primit premiul, dar l-am primit eu. Ceea ce nu-i poate ajuta prea mult capitanului Saragoza, dar le va ajuta, fara indoiala, altor cinci castigatori:

1. Andi (alaturi, desigur, de indemnul sa nu se lasa de tot de blogarit)

2. Ana Pauper (care merita premiul nu numai din motive de scris, ci si de desenat)

3. Lisadru Cristian (pentru formidabilul simt al umorului)

4. Lisabeth (pentru ca imi place cuvantul “domnisorule”:)

5. Cella (pentru orasele ei de cuvinte)

(Pentru ca fiecare sa tina mine par coer)

1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.

2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blogul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.

3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care explica ce este cu premiul.

4. Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat sa viziteze acest post si sa isi adauge numele la Mr.Linky List astfel incat sa existe o evidenta a fiecarui ins premiat

5. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.

Bolile de piele la trilobiti (18)

Una dintre tragicele morţi ale căpitanului Saragoza

(fragmentul 1)

În scurtul răstimp rămas înainte de cea de-a doua eclipsă de soare pe care clar-văzătorul capitan Saragoza o prevestise, şi care era aşteptată acum de întreg tribul Ko’shu se întâmplă un fapt ale cărui urmări ar fi fost imposibil de prevăzut. Dar să luăm lucrurile de la început şi să începem cum se începe. După ce căpitanul mistagog Saragoza semnă edictul prin care carnea de iepure – care, între noi fie vorba, îi căzu nu de puţine ori greu la stomac – era interzisă, iar iepurele declarat animal sfânt, populaţia de iepuri din Antilele mici (care erau foarte mici) a scăpat cu totul de sub control. Trebuie să fii încuiat rău să nu ştii nici atâta lucru, că iepurii au fost aduşi pe insulă de europeni şi că, neavând niciun prădător natural în afară de om au fost nevoiţi să se înmulţească într-un ritm cutremurător. Şi ce bine mergeau lucrurile cât timp carnea de iepure era nelipsită de la toate mesele şi sătura toate burţile goale ale tribului Ko’shu! Apoi a venit dintr-o dată decretul şi nimeni n-a îndrăznit să se revolte. Exceptând, desigur, câteva cazuri care au fost imediat gătite şi consumate. Revoltele din tribul Ko’shu –  iar acest lucru n-ar trebui să stârnească nimănui uimirea – erau înăbuşite nu în sânge, ci în sos picant de papaia. Şi s-o spunem pe-a dreptă: nu numai căpitanul Saragoza îşi lingea cu evlavie degetele.

Dar să lăsăm evenimentele culinare de-o parte pentru o clipă şi să revenim la lucrurile cu adevărat importante. Cu puţin timp înainte (câteva zile, după calendarul căpitanului Saragoza) de cea de-a doua eclipsa de soare de la sosirea căpitanului pe insulă se întâmplă ca populaţiile de iepuri – poate şi din cauza recoltelor îmbelşugate – să sporească cum nimeni nu şi-ar fi putut vreodată imagina. Se înmulţiseră ca dracii, ce să mai, dar erau modeşti şi politicoşi. Şi totuşi oamenii simpli umblau mai mult la semnul crucii când îi vedeau şi scuipau în sân, decât să încerce să-i stârpească. Erau peste tot şi săreau de peste tot, din curţi, de pe acoperişele caselor, din găurile de şarpe şi din coteţele găinilor, se arătau oamenilor în vis şi le apăreau în clăile de fân aprinse de căldura toridă. Erau deşi ca lăcustele şi abia dacă se mai putea respira de ei.

Căpitanul Saragoza s-a gândit o vreme că ar fi mai bine să renunţe la edictul dat cu doar câteva veri mai înainte, să renunţe la infailibilitatea lui mistagogică şi să facă dracului ceva că nu se mai putea. Până la urmă a făcut întocmai aşa. Numai că, din păcate, lucrurile n-au mers cum ar fi trebuit. Mai întâi pentru că oamenii s-au lăsat foarte greu convinşi că iepurii lui Helios puteau fi acum măcelăriţi şi mâncaţi după cum te teia capul sau burta. Cuvintele căpitanului Saragoza se împlântaseră atât de adânc în ei, ca nişte cuie, încât nu mai puteau fi trase afară fără să distrugă echilibrul psihic al oamenilor. Deci depresia generală şi o stare acută de deprimare s-au abătut peste membri tribului  Ko’shu şi sinuciderile au început să se ţină lanţ.

– Fir-ar ai dracu’ de iepuri, da’ ei de ce nu se sinucid?! tună înţeleptul căpitan Saragoza, suferind de nişte crampe abdominale îngrozitoare. Şi, într-adevăr, ce rezolvare uşoară a problemei ar fi fost la îndemâna căpitanului Saragoza dacă iepurii i-ar fi urmat sfatul.

Locul naşterii mele

Orbirea mea cerşeşte îmbrăţişările tale. e dezgustătoare ziua de azi, lumina ei se târăşte ca o gogoaşă de fluture pe străzile acoperite de mâzgă. cine ar putea să se bucure de ea? nu venea de nicăieri nimeni. numai câinii se apropiau ca nişte fluturi de mine, dumnezeii lor de fluturi cu gurile pline de bale ca de şampanie! i-am lovit cu bocancii în burtă, burţile lor amorţite ca nişte clopotniţe au sunat înfundat a moarte de om. le-am zdrobit cu câţiva bolovani ţestele lor colorate de fluturi. aproape că nu mă mai puteam opri să mă bucur de cât de frumos arătau creierele lor îmbrăcând bordura ca nişte dantele. ce reuşisem acolo, din pură-ntâmplare, avea să rămână nevăzut de nimeni. nimeni nu avea să se bucure de trecerea fugară prin lume a acelei neverosimile instalaţii. de asta m-a copleşit o tristeţe stridentă, care m-a făcut să distrug, din câteva lovituri de bocanc, tot ce reuşisem, aproape în silă, puţin mai devreme. şi să mă depărtez de locul acela ca de locul naşterii mele.

(Preludiu si) fuga din sala oglinzilor

(se dedica lui Mihai Eminescu)

Totul începuse la câteva străzi depărtare, de acolo ne prelungim până aici ca nişte ţevi, ca o minunată orgă, îmbrăţişaţi în sunete ca într-un râset. şi tot acolo au rămas semenele transformării noastre celeste, semnele plecării noastre din lume, sărutul nostru de bun rămas, culoarea albastru de pe pereţi. când cineva pe care nu-l cunoşteam a venit la mine în sala oglinzilor, am tremurat ca nişte unde radio şi mi-a fost teamă că zborul meu va fi descoperit şi în final redus la o mână de pene. stăteam în sala oglinzilor concentrat la aparatul radio cu care împrăştiam seminţele zborului meu în tot universul când s-a declanşat ca o veche tristeţe alarma şi cineva a ţâşnit de lângă mine până când nu l-am mai putut vedea. numai ce-mi plimbasem mâna ca o privire prin încăpere şi focul şi-a început ascensiunea în lucruri ca un dans nupţial în sala oglinzilor. erau mângâierile lui şi mângâierile mele. eram eu însumi îndrăgostit. starea mea de mare tristeţe se înteţise în mine ca o pădure virgină, invadând prin undele radio întreg universul. câteva voci au sunat la mine, fumul care umpluse sala oglinzilor forfotea de siluete ca de nişte pupile căutându-se una pe alta prin întuneric. m-am prăbuşit de pe scaun ca dintr-un zbor, neînvins, numai suferind de oboseala triumfului. întocmai aşa s-au întâmplat toate, dacă mă întrebi: la câteva străzi depărtare, în sala oglinziilor, lucrurile s-au dezbrăcat mai întâi de trup, dezvelind flacăra ce ardea în ele ca pe un costum de baie superb; cineva – nu-l cunoşteam – a venit înotând cu mânile prin fum, stricând cu mişcările lui sălbatice lentul preludiu al ţevilor de fum care făcuseră din încăpere o orgă-n mişcare; tâmpitul! mi-am zis căzând de pe scaun, eu însumi devenit ţeavă de orgă şi covor zburător, înteţit în încrederea mea ca un foc exultând într-o pădure virgină. la final s-a lăsat peste strigătele tot mai greu de distins o cortină mişcătoare de fum.  întocmai aşa s-au întâmplat toate, v-o spun cinstit, la câteva străzi de aici, în sala oglinzilor, aparatul radio prin care mă pregăteam să emit zborul meu mântuitor în tot universul a explodat din motive pe care nu le cunosc. nu s-a întâmplat însă nimic nefiresc, eram gata să spun, apoi mi-am amintit că lucrurile s-au lăsat atât de uşor posedate de demonul flăcărilor încât cineva care era lângă mine şi pe care nu-l cunoşteam le-a numit desfrânate. şi gemete moi, sulfuroase au cuprins dintr-o dată sala oglinzilor. acuplarea se petrecu dureros pentru toţi, multiplicată la nesfârşit în fiecare oglindă, iar eu, nemaisuportând reflexiile măcinate de durere ale chipului meu, repetat la nesfârşit, de pretutindeni, m-am prăbuşit de pe scaun, nu murind, ci nemaisuportând să trăiesc, iubito. întocmai aşa s-au întâmplat toate.

Trebuiau sa poarte un nume

Eminescu n-a existat.

Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe

Ca o barba nepieptanata de crai.

Si niste ape ca niste copaci curgatori

In care luna isi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli

Pe care-i chema : Mircea cel Batran, Stefan cel Mare,

Sau mai simplu : ciobani si plugari,

Carora le placea sa spuna

Seara in jurul focului poezii –

“Miorita” si “Luceafarul” si “Scrisoarea a III-a”.

Dar fiindca auzeau mereu

Latrand la stana lor cainii,

Plecau sa se bata cu tatarii

Si cu avarii si cu hunii si cu lesii

Si cu turcii.

In timpul care le ramanea liber

Intre doua primejdii,

Acesti oameni faceau din fluerele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor induiosate,

De curgeau doinele la vale

Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei

Si ai Tarii Barsei si ai Tarii Vrancei

Si ai altor tari romanesti.

Au mai existat si niste codri adanci

Si un tanar care vorbea cu ei,

Intrebandu-i ce se tot leagana fara vant ?

Acest tanar cu ochii mari,

Cat istoria noastra

Trecea batut de ganduri

Din cartea cirilica in cartea vietii,

Tot numarand plopii luminii, ai dreptatii, ai iubirii,

Care ii ieseau mereu fara sot.

Au mai existat si niste tei,

Si cei doi indragostiti

Care stiau sa le troieneasca toata floarea

Intr-un sarut.

Si niste pasari sau niste nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea

Trebuiau sa poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus

Eminescu.

(Marin Sorescu)

ea era ema (a treia oara)

am mai privit-o o dată înainte să plec, apoi am ieşit uitând să mai închid uşa. şi aşa mi-a rămas în minte Ema, trântită pe scaun, dezbrăcată, cu ţigara împlântată în plex ca o daltă într-o statuie de piatră, ca o lalea rânjită, deja scuturată. Ema fuma direct cu plămânul, coastele ei fumegau ca nişte branhii bizare scoţând un şuierat abia perceptibil ca şi când un pinguin regal s-ar fi uşurat, fără jenă, în mare. coborând scările în grabă, cu pumnii atârnânu-mi imenşi în buzunare, mi s-a părut că disting geamătul ei de focă sărutată pe gură urmându-mă credincios prin întuneric. şi mi-a explodat dintr-o dată un hohot de râs în gâtlej ca un minaret ţâşnindu-mi pe gură, rupându-mi obrajii şi buzele, spărgându-mi dălţile maxilarelor. m-am prăvălit pe scări hohotind, râsul exploda în mine ca nişte pistoane accelerându-mi mişcarea, şi eu mă forţam să uit geamătul ei extactic, trupul ei folosit, aruncat pe canapea ca o cutie de bere desfăcută şi goală. când am ieşit pe scara blocului afară, scuipat ca un obuz dintr-o gură de tun, se lăsase peste blocuri o seară hilară cu o lucire ca de săpun.