Cine dracu’ se crede şi Saragoza ăsta? exclamă unul dintre marinarii de la bordul ambarcaţiunii care purtase însemnele Casei Regale a Portugaliei şi se trezii instantaneu cu gura plină de sânge. Şi când dădu să vorbească, constată că deodată cu primele cuvinte, câţiva dinţi zdrăngăniră, rostogolindu-se pe punte ca nişte zaruri.

– Zarurile au  fost aruncate, încercă o glumă sfântul căpitan Saragoza, şi trebuie să recunoaştem cu toţii că gluma îi reuşi pe deplin, şi că zâmbetul bietului Eleuterio, destul de căznit totuşi, nu era unul de curtoazie.

Dincolo de acestă întâmplare care apare în jurnalul căpitanului, datată foarte ingenios prin „luna în care câmpiile Portugaliei sunt acoperite de flori” (anul 1772) nu se pot face decât presupuneri cu privire la raţiunile care au condus la acest deznodământ. Aşa cum am mai avut ocazia să spunem de-a lungul însemnărilor noastre, Eleuterio – la fel ca şi Benigno – erau unii dintre apropiaţii căpitanului Saragoza, pe care îl însoţiseră în nenumărate expediţii fără să crâcnească. Şi totuşi ceea ce se întâmpla acum era dincolo de orice închipuire.

Avem suficiente temeiuri să credem că la sfârşitul unei slujbe la care fuseseră invitaţi să ia parte toţi marinarii de pe bordul vasului, sfântul căpitan Saragoza a coborât de la altar, trecând prin dreptul fiecăruia cu heruvimul de aur în mână. Obligaţia credincioşilor era de a murmura câteva cuvinte în latină (pe care nu le vom transcrie pentru că nu cunoaştem pronunţia lor exactă) şi de a săruta apoi ochiul magnetic. Oricât de trist ar fi, trebuie să mărturisim că au fost câţiva marinari (ne vom feri aici să dăm nume) care au împlinit ambele ritualuri mai curând în bătaie de joc. Abia atunci predica prea-fericitului căpitan Saragoza despre pierderea credinţei în preajma apropierii celei de-a doua veniri şi-au primit sensul adevărat şi aura de profeţie.

Nici nu mai merită să spunem că blândul căpitan Saragoza a înghiţit în sec şi s-a făcut că trece cu vederea acest comportament aberant al supuşilor săi. Însă cuvintele rostite de Eleuterio suficient de tare încât să poată ajunge până la urechile căpitanului au avut semnificaţia unui act de nesupunere. Iar nesupunerea nu putea fi tolerată, până şi cel mai aiurit căpitan de navă ar fi ştiut asta. Ce să mai vorbim de căpitanul Saragoza, care fu dintr-o mişcare la un pas depărtare de Eleuterio, şi-i eliberă acestuia un pumn în bărbie care-i făcu dinţii din gură să zdrăgăne. De aici povestea este cunoscută. Mai puţin cunoscută e hă-hă-iala vindecătoare care izbucni simultan din pieptul bietului Eleuterio şi din cel al căpitanului Saragoza, şi îmbrăţişarea frăţească prin care luă sfârşit înfruntarea dintre cei doi. Ar părea ciudat să mai spunem că Eleuterio sărută de bună voie ochiul de aur pe care avea să-l scuipe doar câteva săptămâni mai târziu, conştient că numai drac să fi fost ar fi putut scăpa cu viaţă. Dar e poate mai bine să lăsăm aceste fapte pentru o altă dată.

Advertisements

4 thoughts on “Bolile de piele la trilobiti (16)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s