Una dintre tragicele morţi ale căpitanului Saragoza

(fragmentul 2)

Aşa a inceput masacrul; cu bâte şi cu pietre. Căpitanul Saragoza conducea una dintre echipele de exterminare, ultima, cea care stropea cu pucioasă leşurile şi le dădea foc. Era o plăcere să vezi cum răzbăteau flăcările prin miile de cadavre de iepuri adunate în grămezi ca nişte căpiţe de fân. La lăsarea serii, combatanţii erau obosiţi, iar feţele lor transpirate erau luminate de clăile care continuau să ardă mocnit, împrăştiind un miros care dădea tuturor dureri de cap şi stări de vomă. Când au început să se îmbolnăvească de-a dreptul, nu se ştie. Nu se ştie nici măcar adevărata cauza a îmbolnăvirii, care a secerat mai întâi vieţile a câtorva zeci dintre membri expediţiei de exterminare a iepurilor. Dracu’ ştie cum s-a transmis atât de repede, la ceilalţi membri ai tribului Cho’su, şi cum la numai câteva zile depărtare de la ziua marelui holocaust, de garduri şi de stâlpi atârnau pretutindeni semnele morţii.

Şi lucrul într-adevăr straniu, care intriga mai ales pe înţelepţii tribului, cei care îşi asumaseră funcţiile religioase înainte de sosirea sfântului căpitan Saragoza, era că respectivul o ducea bine-mersi, ba chiar mai bine decât de obicei. În alte circumstanţe – şi nu puţine, de ce să ascundem lucrul acesta – faptul s-ar fi putut pune pe seama sfinţeniei căpitanului Saragoza, de care mulţi, cei mai mulţi dintre membri tribului erau destul de convinşi. Acum însă, când moartea ameninţa să înghită toată suflarea omenească de pe insulă, lucrurile era totuşi oarecum diferite. Iar căpitanul Saragoza nu era, până la urmă, decât un nou-venit – iştu, în limba cultă a tribului –  care se făcea vinovat de îngrozitorul blestem ce se dezlănţuise asupra acestuia.

Nu mult după ce raţionamentul de mai devreme începu să mijească în mintea învăţaţilor tribului, căpitanul Saragoza se trezi, într-o dimineaţă, legat fedeleş de un stâlp, în timp ce mâinile îi erau artistic crestate cu splendidul său cuţit pe care nimeni nu îndrăznise până atunci să-l atingă. De durere, fostul căpitan Saragoza rată cu totul dimensiunea artistică a evenimentului. Cu toate astea ar fi însă exagerat să afirmăm că acest sincer şi intens dezinteres i-ar fi pricinuit moartea. Mai degrabă evenimentului în sine i se datoarează acest lucru. Când cele o mie de tăieturi şi împunsături care alcătuiau un desen complex pe întreg corpul căpitanului – ca o poezie scrisă în limbajul morse – au fost duse la bun sfârşit, din cauza pierderii masive de sânge fostul căpitan-mistagog Saragoza a respirat uşurat, dar pentru ultima oară. Flăcările care i-au cuprins mai târziu corpul aveau să fie o adăugire inutilă întregului proces, deşi poate că din punct de vedere stilistic ele aveau o valoare la fel de mare ca şi îndesarea ochiului de aur, a heruvimului blestemat, în gura aproape lipsită de dinţi a căpitanului Saragoza. Deodată cu lăsarea serii, scrumul pe care nimeni nu se mai obosi să-l împrăştie în cele patru zări abia dacă mai amintea de opera de artă consumată cu câteva ceasuri mai devreme, iar amintirea căpitanului Saragoza dispăru din minţile tuturor ca un vis urât.

Ce a urmat după aceea, nu cred că mai interesează pe cineva.

Advertisements

5 thoughts on “Bolile de piele la trilobiti (18)

  1. Cristi, asta e doar una dintre mortile sale..si in plus, sincer iti spun, la cate dracii a facut omul asta, e o moarte mai mult decat perfecta..sa te transformi intr-o opera de arta 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s