Şpiriduşul

(se dedica, spre amuzament copios, lui Razvan)

Oarecând la un şpriţ mă-ntrebă şpiriduşul:

în vin sau în bere se moaie văluşul?

se pune pe gene, se soarbe pe nări?

fredonând, şpiriduşul mă scotea din răbdări!

băi şpiriduşule, i-am zis eu atunci

văluşe găseşti numai prin spelunci

aici se bea frumos din pahare!

şpiriduşul privindu-mă fredonă a mirare:

se soarbe pe nări, se pune pe gene

se moaie văluşul în vin sau în bere?

băi şpiriduşule – i-am strigat enervat

tu nici n-ai băut şi te-ai îmbătat?

păi să mai moi la dracu’ văluşu’?

la dracu’? de ce? se miră şpiriduşul…

şi scoase pe nări profund un suspin:

se moaie în bere? se moaie în vin?

*

Nici eu din mirare nu putui să-mi revin:

se moaie în bere? se moaie în vin?

Advertisements

Uzufruct

În ziua 13, luna februarie, anul curent, i-am dat în folosinţă domnului Gelu Ion o serie de texte de largă respiraţie şi certă valoare urmând ca susnumitul să primească integral, până la moartea domniei dânsului – care sper că se va petrece cât mai curând – uzufructul scrierilor respective. Menţionez că prezentul contract a fost încheiat sub ameninţare, susnumitul promiţându-mi, mai precis, distrugerea manuscriselor care fac obiectul prezentului contract, în cazul în care nu aş fi răspuns afirmativ cerinţelor dumnealui. Menţionez de asemenea că folosirea pronumelor de politeţe mi-a fost, evident, impusă. Acest act este valabil în faţa lui Dumnzeu şi a tuturor celorlalte instanţe cereşti sau pământeşti, dar cei care au cap pe umeri, să judece pentru ei înşişi. .

Subsemnatul!

Melancolie (culinara)

Cumpărasem un flutur mirositor cu bani peşin de la baba Lena care-i ţinea în curte ca pe nişte ciute. eu eram înnebunit după fluturi, între două petale aveau un gust grozav, aripile lor care se lipeau de cerul gurii şi trupul lor micuţ, topindu-se ca o acadea, dădeau un farmec aparte fiecărei zile. cei mai frumoşi fluturi îi păstram pentru Mara. ea îi apuca de vârfurile aripilor şi le cânta ceva ştiut numai de ea în timp ce le ronţăia antenele. Mara îmi aducea în schimb furnici pe care le lăsam să se plimbe un pic prin gură înainte să le înghit, vii, imaginându-mi cu câtă surpriză or să se trezească direct în stomac. câteodată, când o sărutam, îi treceam Marei, cu limba, câte-o furnică, ce se mişca înviorată pe buzele ei înainte ca Mara să-i arate drumul, împingând-o grijuliu, cu degetul, aşa cum ai şterge o fărămitură de pâine de la colţul gurii. nici lăcustele nu lipseau vara din meniul nostru, mai ales că unele aveau picioarele lungi şi crocante, cu un gust uşor acrişor; alergam toată ziua să le prindem, până ni se făcea foame şi sete şi trebuia să mergem acasă. anii ăstia au fost cei mai frumoşi. m-am întrebat de multe ori când au început fluturii să nu-mi mai placă? şi micuţele furnici amărui? Şi petalele albe şi roşii de trandafir cu gust de miere şi ceară? când am pierdut totul? cine ar putea şti…

Câştigătorii concursului de PA-uri!

După o săptămână în care fiecare a reuşit sau nu să găsească combinaţia de litere şi cuvinte cu care să câştige concursul „nostru”, iată că a venit şi momentul cel mai important, evenimentul lunii februarie. Dar lăsând la o parte introducerea, să trecem la discuţia relevanţei literaturii în genere în contextul socio-cultural de astăzi, la locul scriitorilor în general în societatea modernă şi la modul în care literatura poate influenţa viaţa fiecăruia dintre noi. Pentru că ştiu însă că asemenea discuţii –  care ar putea ocupa giga-biti intregi –  nu interesează aproape pe nimeni, voi sări şi peste ele şi voi trece direct la… genurile literare şi valabilitatea lor în contextul literar actual, la problema întrepătrunderii lor şi nu în ultimul rând la necesitatea depăşirii lor… Deci premiile!

Locul I (şi felicitările juriului) se acordă Cellei, în special pentru PA-iestirea :

„rece,

podul palmei îmi doare

linia vieţii a rătăcit

drumul

spre linia inimii

din podul palmei

tale”

*

Locul II se acordă Lordului D’if, în special pentru Micro-PA-ul:

„Mansarda era mov desi la prima vedere rozul iti lua ochii”

*

Locul III se acordă Iuliei, pentru Micro-PA-ul:

„Frumos bibilica ciugulea boaba din frunză, visând la un song de pe youtube…”

Menţiune se acordă Diei, pentru Mini-PA-ul:

„ce stângace eram şi cum întorceam cuvintele într-o tigaie cu ulei încins! trupul îi era

un caiet cu file albe, eu eram femeia-pensulă”.

*

Premiul de consolare se acordă Laurei.

Argument manelist al unui presedinte manelist

Dupa ce mai ieri primeam ordin de la manelistul sef de la Cotroceni sa ne facem tinichigii si mecanici auto si sa ne lasam dracu’ de filosofie, iata-l pe distinsul presidentiabil constatand ca 99% dintre romani sunt ascultatori si iubitori ai manelelor. Pe scurt. Manelisti. 99 %. Si asta pentru a face dovada unor relatii apropiate dintre romani si rromi.

Manelismul s-a transformat, asadar, intr-o calitate, un semn al bunei-intelegeri intre rromi si romani! Trebuie sa fie un pic de xenofobism la mijloc, daca nu-ti plac manelele, nu-i asa, domnu’ presedinte?

Eu simt nevoia sa-i transmit de-manele-ascultatorului presedinte Basescu ca, daca pofteste, sa-i faca manelisti pe aia de-or votat cu el ca poate aia or sa-l inghita si-or sa inceapa, in cor, debordand de o hermeneutica scelerata, sa explice intentiile formidabile ale presedintelui manelist. Sigur, ar face mai bine toti aceia sa-si tina macar din modestie fleanca, si sa nu mai faca apel la formidabilele lor calitati de hermeneuti. Acelasi lucru il recomand cu caldura si manelistului sef pana la finalul mandatului sau.

Dixit!

Mima (tot un fel de leapşă)!

(Doru Lelii – in care se povesteste prima  aparitie a lui Caius la Dinar)

Când era la al treilea rând de bere nefiltrată, plutonierul-major Onici privi în dreapta lui către un tânăr care se chinuia să-şi încropească un blog.

– Cum îţi zice, îl întrebă după un răstimp, observând că tânărul era nou şi nu vorbea cu nimeni.

– Caius, scânci acesta drept răspuns.

– Auzi, da’ tu mai tare nu poţi să vorbeşti, că mă prost-dispui cu mieunatul ăsta.

– Ba da, îşi ceru scuze Caius, tot în acelaşi ton.

Plutonierul-major Onici se înfurie, dădu peste cap halba de bere nefiltrată şi-i aruncă acestuia:

– Auzi mă’, ştii cum ar trebui să ţi se spună ţie?

– Cum, făcu iarăşi Caius o încercare?

– Doru, îi zise hotărât plutonierul-major Onici.

– De ce?, se sforţă iarăşi ca un sopran Caius.

– Ca lu’ tată-tu îi zice Lelii, d’aia! tună plutonierul-major Onici şi îi împinse şi lui Caius, râzând, o halbă de bere nefiltrată. Lasă blogu’ ăla, că în Zelist eşti deja praştie.

Cine vrea să răspundă la provocarea de a folosi, în scopuri proprii, unul sau mai multe dintre personajele mele, respectând tabieturile şi obiceiurile lor lingvistice este bine-venit să preia leapşa. Eu o trimit mai departe următorilor: Vania

Cristian Lisandru

Dia

Al2lea

Amalia

Vraji

Simon

Iulia

Otilia

Piticii din mansarda mov

Cella

Silvia

Intrecerea

La scurtă vreme după decolare, bărbatul care stătea pe scaunul de lângă mine mă recunoscu şi găsi de cuviinţă să mi se adreseze:

– Veţi fi poate surprins să aflaţi, îmi spuse, dar cred că am un simţ al umorului mai abitir decât domnia voastră!

– Da? zisei eu zâmbind ironic.

– Da, răspunse el, arătându-mi casca de motociclist care trona în compartimentul de bagaje de deasupra capetelor noastre. Nu mă urc niciodată fără ea în avion, îmi spuse, urmărind atent reacţia mea.

– Hm! M-am gândit eu o vreme, ca şi când aş fi fost într-adevăr pus în încurcătură. Apoi am tras de sub scaun o geantă voluminoasă şi i-am replicat hipochimenului.

– Nici eu nu mă urc în avion niciodată fără costumul de scafandru la mine.

–  Individul izbucni în râs, dar îşi luă imediat seama şi se mută apoi pe un alt scaun. Eu mi-am văzut mai departe liniştit de drum. Ajuns cu bine la destinaţie am simţit un straniu regret că nici de această dată n-a fost nevoie să-mi pun costumul.

Ars vivendi!

Luca îşi agăţă de masă bila. domnu’ Vasile îşi scutură peste dânsu’ zambila şi râse la el cu capul fâsâind a frunziş. baba Minda cioflăia la măcriş cu gura ei de cuvinte încruşişate. era seară şi se făcuse departe. aşa începu ziua aceea şi următoarea, domnu’ Vasile îşi scutura negreşit peste toate zilele floarea şi Luca se ostenea cu bila lui flască pe care o lua din când în când de nevastă. să mai spunem că baba Minda se crucea şi-şi scuipa în sân când îi vedea. da lu’ domnu’ Vasile puţin îi păsa şi se muta cu lujerul lui pe altă cărare şi-l scutura ziua în amiaza mare, sau Luca se juca lovind bila de beton, dar mai dădea şi el uneori câte-un telefon. şi cui i-ar fi trebuit asta? baba Minda îşi frânse într-o vreme coasta când domnu’ Vasile tocmai era cu mâna la zambile. deci iată cum Luca îşi aduse într-o clipă mingiuca şi-i mângâie babei Minda ştiuleţii. şi aşa se plăcură şi se iubiră precum mistreţii. da’ lu’ domnu’ Vasile nu-i prea păsa. el avea zambila lui şi ştia ce ştia. să mai spunem că tot dup-o vreme apărură copii. baba Minda îi crescu şi muri. rămase numai Luca bătându-şi mingiuca şi Vasile scuturând din zambile. copiii se făcură mari ca nişte blocuri şi gri. baba Minda iarăşi muri şi rămaseră numai Vasile şi Luca. Luca îşi sparse într-o zi mingiuca, dar Vasile, umblând la zambile imediat i-o lipi. tot dup-o vreme apărură copii. baba Minda se născu şi muri. rămase numai tânărul Luca, admirându-şi mingiuca şi bătrânul Vasile fâlfâind din zambile. dup-o vreme apărură copii. baba Minda se născu şi muri.

http://poiesti.re

(e sâmbătă azi, îmi trebe ştampila)

http://mă durea ochiul stâng, ochiul drept îmi rămăsese în pat şi privea-de-acolo ca un www. stricat/ până când mi-am spus eu că ar fi trebuit să fac ceva, să schimb.com; mi se decojise de pe mâini pielea şi atârna favorită de mine ca o stea://www.plecarea asta n-am simţit-o decât mult mai târziu când mă gândeam că.de mine n-o să audă oricum nimeni, oricât m-aş strădui www. sunteţi-gata-copii? https:// locul era înnodat ca un anotimp neterminat şi clima se schimba mereu, mai ales când eram copii şi creşteam… http://www.era-tare-greu. e poate nimerit să spunem şi asta, pentru că de-durere.ro n-a auzit nimeni/ nici măcar eu. şi ce mai contează dacă datele erau exacte www-ul nu era nicioadată departe, nu era mare lucru să dai un clic/ găseai peste tot inteligenţă instant sau la plic şi era tot mai bine când îmi înclinam umbra exactă spre tine. www. ia să nu vă mai aud cum vă smiorcăiţi/ e cazul să scoateţi banii şi să plătiţi, că de mâncat am mâncat foarte bine/ focul mistuia în sobă buline şi macii înfloreau lângă foc/ sânii ăştia ţâfnoşi o să-mi poarte @ sigur. noroc/ până când n-o să mai am lemne.de/foc.

Bolile de piele la trilobiţi (19)

Straniul vis al capitanului Saragoza

Căpitanul Saragoza se hotărî, în cele din urmă, să pună pe hârtie cuvintele pe care heruvimul de aur i le dicta în somn de câteva săptămâni încoace, alcătuind ceea ce avea să rămână cunoscut în istorie sub numele de Evanghelia celui de-al doilea început. Când dădu să se aşeze la masa de scris, se înecă straşnic şi tuşi înspăimântător până scuipă afară osul de peşte pe care i-l trimisese la timpul potrivit necuratul. Cu toate acestea, hotărârea căpitanului Saragoza nu slăbi deloc, ba dimpotrivă, iar mâna lui se întinse după călimara care aştepta pe masă şi o azvârli după diavol, precum făcuse şi un alt eretic înaintea lui – cunoscut sub plăcutul nume de cavelerul Jorg – care încerca să se scuze, prin aceasta, pentru calitatea îndoielnică a traducerii la care lucra. Dumnezeu fie binecuvântat că prea-curatul căpitan Saragoza nu avea de făcut nicio traducere, şi că talentul său în această privinţă avea să rămână categoric neexersat.

Când voi din nou să se aşeze la masă spre a da ascultare poruncii divine, căpitanul văzu în ultimul moment, că pe scaunul masiv de lemn se gemuise, abia trezită din somn, fetiţa pe care o culesese de pe o plajă, hotărându-se pe loc, fără să înţeleagă el însuşi de ce, s-o înfieze. Despre acest gest care îl transformă pe căpitanul Saragoza într-un sfânt în ochii marinarilor săi, se va vorbi poate într-alt loc. Să nu uităm însă că asemenea gesturi contrariante şi aparent absurde alcătuiesc adeseori vieţile sfinţilor, iar Saragoza era plămădit din acelaşi material ca şi ei, chiar dacă mai avea unele ieşiri necontrolate.

Căzându-i deci ochii asupra fetiţei care se suise pe scaun, căpitanul Sarogaza se îmblânzi pe dată, şi necuratul primi time-out-ul de care avea nevoie ca să cureţe de pe el, apa spurcată cu funingine, care se folosea atunci pe post de cerneală.

– Tu nu ştii să scrii! Îndrăzni cu timiditate blândul căpitan, dând-o uşor la o parte de pe scaun.

– Nu, dar pot să pun puncte, puncte când te gândeşti! Îi răspunse cu vădită înţelepciune fetiţa, găurind aerul cu degeţelul ei arătător, de trei ori, aşa, ca şi când ar fi apăsat nasul apostolului căpitan Saragoza.

Căpitanul Saragoza o aşeză însă cu grijă în pat şi o uită acolo. Aşezat la masă, cuvintele îi se încâlceau în cap şi claritatea cu care văzuse totul peste noapte se transformă într-o pâclă de neînlăturat. Asta nu fu însă de ajuns să-l oprească pe apostolul Saragoza de la sarcina care îi fusese dată, prin heruvimul de aur, de Duhul Sfânt în persoană. Aşteptând acolo, pe scaun, să fie atins de graţia divină, căpitanul Saragoaza îşi aminti însă de un alt vis, pe care îl avusese oarecând, şi se grăbi să-l însemneze, cu scrisul lui care exploda pe hârtie în pete de cerneală. Textul acesta nu s-a păstrat. Din păcate. La fel ca multe altele. Şi n-a putut fi găsit în niciunul dintre manuscrisele căpitanului. O  traducere a lui a ajuns însă, nu se ştie prin ce împrejurări în posesia straniului pictor şi strălucitului alchimist Hieronymus Bosch, care a creat, sub inspiraţia textului respectiv, un triptic ce avea să fie cunoscut sub numele de Grădina plăcerilor pământeşti. Nici n-ar mai trebui să spun că singurele cuvinte care s-au păstrat din însemnarea căpitanului Saragoza au fost tocmai aceastea. Să admitem totuşi că faptele prezentate aici ar putea fi numai pură întâmplare şi să dăm crezare unui cunoscut istoric, aflat încă în aşteptarea rezultatelor unor analiza grafologice de care noi considerăm că – dată fiind evidenţa de netăgăduit a faptelor – nu mai este nevoie.