„Întorcându-se de la templul Atenei, Zenon şi Parmenides eleatul îl găsiră pe Socrate stând nemişcat pe un pietroi la marginea drumului care conducea către ieşirea din cetate. Zenon se apropie de el şi îi strigă:

Zenon: Pe Zeus, Socrate, iar te-a gonit Xantipa de acasă şi nu te mai poţi întoarce de gura ei? Socrate îl privi fără să-i răspundă.

Zenon: Spune mai bine, prea-bunule prieten, ce faci aici.

Socrate: Eram, soseşte răspunsul, urmat imediat de o privire scrutătoare.

Zenon îl priveşte nedumerit, fără să înţeleagă ce vrea să spună tânărul Socrate. Parmenides, care se apropiase între timp, izbucni în râs, adresându-i-se lui Zenon pe un ton părintesc.

Parmenides: Păi nu e tot una a gândi şi a fi, ω φιλη[1]?

Luat pe nepregătite şi înţelegând abia acum ce voia să zică Socrate, Zenon izbucni într-un râs totuşi forţat.

Zenon: Şi la ce „erai”, se aventurează iarăşi pupilul lui Parmenides, ca şi când el însuşi ar fi înţeles mai întâi ce voise să spună Socrate.

Socrates: Mă gândeam că durerea este cu neputinţă, prea-înţeleptule, că nimeni nu poate simţi durere sub niciun chip.

Parmenides:  Cum asta, prea bunule Socrate?

Zenon: Ai să ne ţii şi tu, fiu de daimon, un discurs interminabil din acelea cum obişnuieşte Gorgias? Tocmai ce  l-am ascultat ieri vorbindu-ne despre neprihănita Elena!

Socrates: Numai dacă nu te pricepi la arta întrebării şi a răspunsului.

Parmenides: Şi cum vrei să dovedeşti asta, bunule Socrate? Ai să încerci iarăşi figura cu ideile? Dacă şi memoria ţi-e la fel de lungă precum înţelepciunea, ştii bine că ultima dată când am stat de vorbă am sfârşit în zeci de aporii cu ideile tale. E drept, a trecut ceva vreme de-atunci.

Socrates: M-am tot gândit, învăţătorule, la discuţia noastră de atunci, şi pe câine dacă am găsit o rezolvare!

Parmenides: Deci cum ai de gând să ne convingi că nu există durere? Numai spune repede, pentru că eu şi Zenon ne întoarcem din Sparta şi sîntem amândoi obosiţi.

Socrates: Foarte bine, atunci. Haidem la Calicles care a pregătit un banchet în cinstea Atenei, şi-om vorbi pe drum.

Zenon şi Parmenides se priviră o clipă şi hotărâră să asculte îndemnul socratic. În timp ce toţi trei se îndreptau spre casa lui Calicles, Socrate luă cuvântul.

Socrates: Nu-i aşa, Zenon, că atunci când exită durere, trebuie să existe şi cineva care să o simtă?

Zenon: Dar n-ai spus, o Socrates, că nimeni nu poate simţi durerea?

Socrates: Pe Zeus, Zenon, dar văd că nu ne înţelegem. Şi tu crezi ce-am spus eu?

Zenon: Sigur că nu, Socrates, cum aş putea să cred că nimeni nu poate simţi durere, spuse Zenon, şi-şi trase o palmă peste obraz ca pentru a verifica cele spuse.

Socrates: Deci dacă nu crezi că nimeni nu poate simţi durere şi că durerea nu există atunci crezi că durerea poate fi simţită şi că, aşadar, există…

Zenon: Întocmai.

Socrates: Deci dacă tu crezi că există durere, crezi că există şi cineva care s-o simtă, sau eşti de părere că poate să existe durere în lipsa unuia care să simtă durerea?

Zenon: Întocmai aşa, Socrates, durerea nu poate exista în lipsa cuiva care s-o simtă.

Socrates: Dar cel care simte durerea, poate simţi durerea sa, durerea altuia, sau deopotrivă durerea sa şi durerea altuia.

Zenon: Pe Zeus, Socrates, nu poate simţi decât durerea sa.

Socrates: Aşa credeam şi eu. Dar dacă lucrurile aşa stau, spune-mi atunci dacă nu cumva ţi se pare că între cel care simte durerea şi cel care este conştient că aceasta durere resimitita este a mea exista vreo diferenta?

Zenon: Nu înţeleg ce vrei să spui, Socrates.

Socrates: Spune-mi atunci, prietene, când te arzi la mână, cine este cel care se arde?

Zenon: Eu, desigur.

Socrates: Aşa precum spui. Dar zi-mi acum, cine îşi dă seama de lucrul acesta, anume că tu esti cel care te-ai ars la mână.

Zenon: Tot eu, desigur.

Socrates: Aşadar, cel care simte durerea şi cel care este conştient că durerea aceasta este a mea sunt unul şi acelaşi?

Zenon: Nu stiu, Socrates.

Socrates: Mai gândeşte-te odată, prea-bunule! Deci eul care experimentează ceva fierbinte este cel care se arde, simtind durere.

Zenon: Întocmai.

Socrates: Dar eul care este conştient de faptul că eu sunt cel care simte durerea, nu simte la rându-i aceeaşi durere, nu-i aşa? Pentru ca daca ar simti durearea, n-ar mai putea sa fie constient in acelasi timp de faptul ca durerea este a mea, asa cum nici tu nu poti sa simti si sa nu simti, in acelasi timp, durere.

Zenon:  Sigur că nu.

Socrates: Aşadar avem mai întâi eul care simte durerea, cel care este conştient de durere, şi apoi eul care este conştient că această durere este a mea.

Zenon: Aşa precum spui.

Socrates: Deci avem două euri atunci când e vorba de durere: unul care simte durerea şi unul care este conştient de acest fapt, anume ca durerea este a sa. Iar aceasta constiinta a faptului ca durerea este a sa este nedureroasa? Sau tu crezi altfel, prea-bunule?

Zenon: Nu, nu e cu putinţă decat asa precum spui.

Socrates: Întocmai. Dar atunci, în afară de eul care simte durerea şi de cel care este conştient de faptul ca durerea aceasta este a mea, mai avem nevoie de încă un eu care să fie conştient ca si acea traire a eului este deopotriva a mea, cea a eului care este constient ca aceasta durere este a mea…

Zenon: Pe Zeus, Socrates, aşa este!

Socrates: Şi de aici lucrurile se desfăşoară într-un mod asemănător concursului dintre Ahile şi broasca ţestoasă.

Zenon: Adică avem nevoie de încă un eu, şi de încă unul, şi tot aşa, la nesfârşit, care să fie conştient de cel dinainte.

Socrates: Exact aşa precum spui, prea-bunule. Deci oricât am căuta, vom avea întotdeauna nevoie de încă un eu şi de încă unul. Astfel că nu vom ajunge niciodată să simţim durerea.

Însă Zenon nici nu apucă să se bucure că înţelesese argumentul lui Socrates, şi Parmenides îl lovi cu toiagul peste picioare şi-l făcu să urle de durere.

Zenon: Pe câine, Parmenides, dar din ce pricini mă loveşti aşa?

Parmenides: Cum, ai simţit durerea?

Înainte să ajungă acasă la Calicles, Socrates se despărţi de cei doi, pretextând o uşoară indispoziţie.


[1] În original (ca si intreg manuscrisul, de altfel) în limba greacă: o prietene!

Advertisements

8 thoughts on “Manuscrisul (II)

  1. Pingback: CINEVA «
  2. grozav text…un dialog pe care si grecii s-ar fi bucurat sa il poarte daca se trezeau printre noi modernii si se apucau, tradandu-se, sa vorbeasca de eu-ri, dupa ce le-ar fi delimitat bineinteles de cele alimetare si politice…da mi-a placut.

  3. @ Amalia:
    Ma bucur ca ai citit-o si ca ti-a placut. M-am chinuit un pic la traducere, mai ales ca am uitat greaca aproape de tot 🙂 :)…
    ce sofisme ar putea iesi cu eurile astea alimentare; da’ noi din pacate nu ne pricepem decat sa le mancam..

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s