Manuscrisul (II)

„Întorcându-se de la templul Atenei, Zenon şi Parmenides eleatul îl găsiră pe Socrate stând nemişcat pe un pietroi la marginea drumului care conducea către ieşirea din cetate. Zenon se apropie de el şi îi strigă:

Zenon: Pe Zeus, Socrate, iar te-a gonit Xantipa de acasă şi nu te mai poţi întoarce de gura ei? Socrate îl privi fără să-i răspundă.

Zenon: Spune mai bine, prea-bunule prieten, ce faci aici.

Socrate: Eram, soseşte răspunsul, urmat imediat de o privire scrutătoare.

Zenon îl priveşte nedumerit, fără să înţeleagă ce vrea să spună tânărul Socrate. Parmenides, care se apropiase între timp, izbucni în râs, adresându-i-se lui Zenon pe un ton părintesc.

Parmenides: Păi nu e tot una a gândi şi a fi, ω φιλη[1]?

Luat pe nepregătite şi înţelegând abia acum ce voia să zică Socrate, Zenon izbucni într-un râs totuşi forţat.

Zenon: Şi la ce „erai”, se aventurează iarăşi pupilul lui Parmenides, ca şi când el însuşi ar fi înţeles mai întâi ce voise să spună Socrate.

Socrates: Mă gândeam că durerea este cu neputinţă, prea-înţeleptule, că nimeni nu poate simţi durere sub niciun chip.

Parmenides:  Cum asta, prea bunule Socrate?

Zenon: Ai să ne ţii şi tu, fiu de daimon, un discurs interminabil din acelea cum obişnuieşte Gorgias? Tocmai ce  l-am ascultat ieri vorbindu-ne despre neprihănita Elena!

Socrates: Numai dacă nu te pricepi la arta întrebării şi a răspunsului.

Parmenides: Şi cum vrei să dovedeşti asta, bunule Socrate? Ai să încerci iarăşi figura cu ideile? Dacă şi memoria ţi-e la fel de lungă precum înţelepciunea, ştii bine că ultima dată când am stat de vorbă am sfârşit în zeci de aporii cu ideile tale. E drept, a trecut ceva vreme de-atunci.

Socrates: M-am tot gândit, învăţătorule, la discuţia noastră de atunci, şi pe câine dacă am găsit o rezolvare!

Parmenides: Deci cum ai de gând să ne convingi că nu există durere? Numai spune repede, pentru că eu şi Zenon ne întoarcem din Sparta şi sîntem amândoi obosiţi.

Socrates: Foarte bine, atunci. Haidem la Calicles care a pregătit un banchet în cinstea Atenei, şi-om vorbi pe drum.

Zenon şi Parmenides se priviră o clipă şi hotărâră să asculte îndemnul socratic. În timp ce toţi trei se îndreptau spre casa lui Calicles, Socrate luă cuvântul.

Socrates: Nu-i aşa, Zenon, că atunci când exită durere, trebuie să existe şi cineva care să o simtă?

Zenon: Dar n-ai spus, o Socrates, că nimeni nu poate simţi durerea?

Socrates: Pe Zeus, Zenon, dar văd că nu ne înţelegem. Şi tu crezi ce-am spus eu?

Zenon: Sigur că nu, Socrates, cum aş putea să cred că nimeni nu poate simţi durere, spuse Zenon, şi-şi trase o palmă peste obraz ca pentru a verifica cele spuse.

Socrates: Deci dacă nu crezi că nimeni nu poate simţi durere şi că durerea nu există atunci crezi că durerea poate fi simţită şi că, aşadar, există…

Zenon: Întocmai.

Socrates: Deci dacă tu crezi că există durere, crezi că există şi cineva care s-o simtă, sau eşti de părere că poate să existe durere în lipsa unuia care să simtă durerea?

Zenon: Întocmai aşa, Socrates, durerea nu poate exista în lipsa cuiva care s-o simtă.

Socrates: Dar cel care simte durerea, poate simţi durerea sa, durerea altuia, sau deopotrivă durerea sa şi durerea altuia.

Zenon: Pe Zeus, Socrates, nu poate simţi decât durerea sa.

Socrates: Aşa credeam şi eu. Dar dacă lucrurile aşa stau, spune-mi atunci dacă nu cumva ţi se pare că între cel care simte durerea şi cel care este conştient că aceasta durere resimitita este a mea exista vreo diferenta?

Zenon: Nu înţeleg ce vrei să spui, Socrates.

Socrates: Spune-mi atunci, prietene, când te arzi la mână, cine este cel care se arde?

Zenon: Eu, desigur.

Socrates: Aşa precum spui. Dar zi-mi acum, cine îşi dă seama de lucrul acesta, anume că tu esti cel care te-ai ars la mână.

Zenon: Tot eu, desigur.

Socrates: Aşadar, cel care simte durerea şi cel care este conştient că durerea aceasta este a mea sunt unul şi acelaşi?

Zenon: Nu stiu, Socrates.

Socrates: Mai gândeşte-te odată, prea-bunule! Deci eul care experimentează ceva fierbinte este cel care se arde, simtind durere.

Zenon: Întocmai.

Socrates: Dar eul care este conştient de faptul că eu sunt cel care simte durerea, nu simte la rându-i aceeaşi durere, nu-i aşa? Pentru ca daca ar simti durearea, n-ar mai putea sa fie constient in acelasi timp de faptul ca durerea este a mea, asa cum nici tu nu poti sa simti si sa nu simti, in acelasi timp, durere.

Zenon:  Sigur că nu.

Socrates: Aşadar avem mai întâi eul care simte durerea, cel care este conştient de durere, şi apoi eul care este conştient că această durere este a mea.

Zenon: Aşa precum spui.

Socrates: Deci avem două euri atunci când e vorba de durere: unul care simte durerea şi unul care este conştient de acest fapt, anume ca durerea este a sa. Iar aceasta constiinta a faptului ca durerea este a sa este nedureroasa? Sau tu crezi altfel, prea-bunule?

Zenon: Nu, nu e cu putinţă decat asa precum spui.

Socrates: Întocmai. Dar atunci, în afară de eul care simte durerea şi de cel care este conştient de faptul ca durerea aceasta este a mea, mai avem nevoie de încă un eu care să fie conştient ca si acea traire a eului este deopotriva a mea, cea a eului care este constient ca aceasta durere este a mea…

Zenon: Pe Zeus, Socrates, aşa este!

Socrates: Şi de aici lucrurile se desfăşoară într-un mod asemănător concursului dintre Ahile şi broasca ţestoasă.

Zenon: Adică avem nevoie de încă un eu, şi de încă unul, şi tot aşa, la nesfârşit, care să fie conştient de cel dinainte.

Socrates: Exact aşa precum spui, prea-bunule. Deci oricât am căuta, vom avea întotdeauna nevoie de încă un eu şi de încă unul. Astfel că nu vom ajunge niciodată să simţim durerea.

Însă Zenon nici nu apucă să se bucure că înţelesese argumentul lui Socrates, şi Parmenides îl lovi cu toiagul peste picioare şi-l făcu să urle de durere.

Zenon: Pe câine, Parmenides, dar din ce pricini mă loveşti aşa?

Parmenides: Cum, ai simţit durerea?

Înainte să ajungă acasă la Calicles, Socrates se despărţi de cei doi, pretextând o uşoară indispoziţie.


[1] În original (ca si intreg manuscrisul, de altfel) în limba greacă: o prietene!

Manuscrisul

Draga mea,

Lucrurile pe care ţi le voi destăinui aici vor lămuri poate multe dintre faptele care te-au nedumerit atât în ultima vreme. Ele nu vor putea trece deopotrivă drept scuze, aşa cum regretul meu pentru distanţa care a crescut între noi ar putea trece. Regretul şi părerea mea de rău că ne-am îndepărtat atât. Însă nu voi vorbi despre aceste lucruri aici. Îţi voi vorbi despre cu totul altceva. Despre faptul că am găsit într-o dimineaţă cam pe vremea asta, pe raftul unei biblioteci dintr-o veche mânăstire din sudul Portugaliei un manuscris înnegrit de vreme, peste care nimeni nu-şi mai aruncase de câteva sute de ani, dacă nu mai bine, privirea. Cum eram acolo numai pentru câteva zile, într-o scurtă vacanţă, pentru a mă reface după boala care mă ţinuse legat de pat mai bine de două luni, m-am gândit, ascuzându-l pe furiş sub bluză, că Dumnezeu, iertător cum este din fire, îmi va îngădui şi acest mic dar pe care mi-l făceam de unul singur.

La plecare însă, călugărul dominican care îmi oferise găzduire într-o chilie a mănăstirii voi să-mi dăruiască în amintirea frumoaselor noastre discuţii filosofice un „manuscript” care, spunea el, fusese uitat acolo din vremuri neştiute, şi pe care poate m-aş fi priceput să-l traduc. Ar fi fost, repetă părintele, cadoul lui de rămas bun pentru mine, plescăi melancolic şi fermecător din buzele lui întoarse ca nişte manşete, apoi plecă imediat să-l aducă. Nu mi-a trecut decât abia mai târziu prin cap, după aproape o jumătate de ceas de aşteptare în curtea mânăstirii, că „manuscrisul” pe care plănuia să mi-l dăruiască părintele Saragoza mi-l făcusem eu însumi deja cadou. Atunci când am înţeles că, după toate probabilităţile, lucrurile chiar aşa stăteau, mi s-a făcut îngrozitor de ruşine şi m-am gândit că va trebui să găsesc o cale să răscumpăr cumva gestul meu pe care îl găseam acum atât de josnic.

Când părintele se întoarse, într-un sfârşit, mişcându-şi cu gesturi largi braţele a nedumerire şi supărare, am înţeles că presupunerea mea fusese adevărată. Scuzele părintelui care nu mai avea ce să-mi dăruiască, vocea lui care începuse aproape să tremure, m-au făcut să mă simt într-atât de îngrozitor, încât nu m-am putut elibera de starea asta tot drumul până acasă. Îmi stăruia în minte despărţirea noastră când părintele, ca şi când ar fi vrut să se scuze, mă conduse până la tren obligându-mă să-l las să-mi care el geamantanul în care eu ascunsesem, cu mare grijă, manuscrisul pe care tot la fel îl furasem. I-am promis însă atunci, în gând, desigur, că mă voi strădui să descifrez scrierea aceea oricât de fadă şi de lipsită de interes ar fi fost.

Acum vei înţelege poate de ce, după mai bine de o lună de muncă asiduă, am sfârşit prin a mă îmbolnăvi din nou, însă de această dată mult mai serios decât înainte. Şi de ce am avut nevoie de suma de bani pe care am primit-o de la tine aproape înainte să ţi-o cer. Cu toate acestea însă, puterile n-au încetat să-mi prisosească decât atunci când ultima literă a manuscrisului fusese tradusă. Textul n-am îndrăznit să-l arăt până acum nimănui, poate şi din cauza stării în care mă aflu; sau pentru că n-am reuşit încă să cuprind întreaga dimensiune a descoperirii (furtului) meu. Pentru că textul pe care ţi-l voi trimite acum este – eu cel puţin aşa cred – unul dintre acele dialoguri platoniciene care s-au rătăcit într-un pliu al istoriei.

Mă vei întreba ce voi face cu el, şi îţi răspund că nu ştiu! Tu ce crezi că ar trebui să fac? Cumva, aş vrea să-l păstrez pentru mine. Să nu-l mai arăt nimănui. Ţie însă ţi-l trimit. Te rog citeşte-l şi păstrează-l numai pentru tine. Iată-l:

Godot est arrivé

(o informaţie de larg interes)

la scara trăsurii aştepta un căţel. Godot coborî călcând peste el. îi rupse numai o coastă cu primul bocanc, cu celălalt insa lovi drept la ţanc. sprijinindu-şi al treilea picior în pântecul câinelui, cu o mină cam tristă, Godot scotoci prin buzunare după batistă. Făcu semnul crucii rapid, în timp ce-şi trăgea după el, din trăsură, al patrulea picior pe care-l vârî câinelui în gură. Apoi urmară miriapodic alte şi alte picioare, Godot se depărta şi cobora din trăsură la nesfârşit şi nu mai ajungea, de fapt, să coboare; câinele suferea sub el cu grumazul frânt, respirând căznit, ploaia de picioare se abătea asupra lui mitraliindu-l intr-un ritm tot mai accelerat. Aşteptându-l pe Godot, câinele fusese cândva fericit.

Sărutul (poiestire)

Mara răsfoia lângă mine o carte cu mâna ei mică odihnindu-se pe cotor, cu obrazul plecat uşor într-o parte şi multicolor. peste mâinile Marei treceau hieroglife, euglenele verzi ale ochilor ei îmbrăcau la răstâmpuri pleopele ca pe nişte petule din care se desfăceau mângâietoare spre mine şi somnambule. eu ştiam îmbrăţişarea asta făţişă, labirintul ei de priviri şi de gesturi, nerăbdarea, alunecarea în somn; lumina îmi cădea mângâietor peste pleoape, eram furios pe mine c-o să adorm. vara începea acolo unde surâsul Marei se desfăcea peste scris şi mugurii de flori şi de frunze îi sângerau din iris. cu buzele mele murdare de dude mă întindeam către ea s-o sărut; ea îmi acoperea, jucând-se, buzele cu frunze de dud din care dinţii mei făceau confetii, mărunţindu-le până la amarul lor suc, până când dinţii mei întâlneau palmele Marei; atingerea era pe jumătate sărut.

PA-Rondel (max. 10 silabe) si un CONCURS

Uf-uf! Puf-puf!

cu năduf…

*

P.S. Lansez pe aceasta cale un concurs de mini-, micro-, nano- si pico-PA-uri, cat si de PA-rondeluri, care va dura o saptamana, incepand de azi, iar premiul 1 va fi un link zilnic , timp de o saptamana, catre blogul castigatorului. Pentru premiul 2 si 3 ma mai gandesc :). Se pot inscrie si cei fara bloguri, si in cazul in care vor castiga, le voi trimite scrisori (la rigoare – si la cerere –  de dragoste!) 🙂 zilnice

Concursul este adresat in mod special urmatorilor: Al2lea, Ana, Blogdeumor,  Plastycframe, lui Calin Hera (desigur), Cellei (care nu mai vrea lepse, da’ lasa :), lui Cristi (caruia stiu ca-i placeau candva PA-urile), Diei (din Nancy), lui Caius (cu rugamintea: no-voxpulica!), Gabrielei Savitsky, Geaninei, lui Ivanuska (sa-i faca un pic de curaj (PING!) lui Caius!), Laurei,  lui Marius (pentru ca nu e Jack-Spintecatotul), Iuliei (stie ea de ce, nu mai zic), Silviei, Questionarelor (pentru ca e cea mai tare in Zelist:), si Octaviei (cu precizarea: merge si un PA-fragment din licenta, numai sa fie scurt!:)   si nu in ultimul rand Piticilor din mansarda roz !

Hai cu egalarea!! (si cu ping-ul)