Marei, spre neuitare
vara lui 2010 era mai plăpândă şi mai fetişcană pe lângă vărul ei primăvăratic care înfruzise în ea până când o făcu să vomite. El era cumva forţat să se mişte greoi, pe lângă vara sa părea un murg nestăpânit, ea era plăpândă şi nu gusta glumele lui stridente şi respiraţia lui rece ca gheaţa, ce durează. vara lui 2010 îşi amintea de o verişoară mai mare de-a ei, de prin ’93, din vremea mariilor hoţii şi lăcrima în zonele de munte şi în depresiuni mai ales, dar uneori lăcrima şi la şes. vara lui 2010 nu trăia decât o vară, apoi îşi împrăştia toate frunzele pe-afară şi mătura mel-alcoolică aleile vărului său căruia i se făcea tot mai rău, îngălbenea, se ofilea până la un alt anotimp. vara lui 2010 se prăpădea pe câmpuri, murea la apus, oamenii o înecau în fântâni (ca pe ziarişti, ca pe spâni) o coseau retezându-i dendritele verzi, mişcătoare, care scoteau limbile la soare. într-o după-amiază, înainte de ofilirea-sângerare vara o îmbrăţişă ştrengăreşte-tomnatic pe Mara (vara lui 2010 muri pe la 21:30, seara).