Responsabilitatea – noul nume pentru ipocrizie

UPDATE:  Aveti aici un articol de-a dreptul penibil scris pe tema discursului tinut de Basescu, de catre domnul Rogozan, un infocat sustinator al presedintelui din ratiuni care ne scapa…

Discursul lui Basescu din aceasta seara n-a surprins cu nimic. Nici macar prin nesimtire. Nici macar prin ipocrizie. Nici macar prin tonul apocaliptic cu care condamna la moarte milioane de pensionari si la haos intreaga tara.

Presedintele ne-a convins insa ca este RESPONSABILITATEA lui sa ne spuna in ce situatie se afla tara. Noi l-am intreba pe domnul presedinte, de cand a devenit acest fapt responsabilitatea dansului?

– Cand semna marirea salariilor profesorilor cu 50%, dand asigurari ca nu banii lipsesc, ci vointa politica, era tot responsabilitatea lui sa ne spuna acest lucru?

– Cand ne asigura ca Romania nu are nevoie decat “de o centura de siguranta”, ca acordul cu FMI trebuie facut mai degraba de dragul FMI-ului, ca sa-i avem mai des la Bucuresti si sa mai schimbam o vorba cu ei, atunci tot responsabilitatea lui era sa ne aduca la cunostinta acest lucru?

– Cand ne anunta, ciocnind pahare de sampanie, ca anul 2010 e “anul in care vom iesi din criza”, aceeasi responsabilitate il forta la astfel de declaratii?

E limpede ca ceea ce numeste domnul basescu responsabilitate este ipocrizie, inconstienta, prostie, la limita, iar aceasta resemantizare tradeaza un dispret urias fata de dobitoacele care populeaza tara aia, si care nu sunt bune decat “de ciuruit”, carora li se dau explicatii de conjunctura, numai atunci cand are presedintele accese de “responsabilitate”, fardand, sarmant, furtul de proportii istorice si guvernul mafiot care conduce tara si care absoarbe in proportie colosala banii de la FMI si UE.

Romania nu mai are nicio sansa. E prea tarziu – si prea complicat – sa mai scape de regimul Boc-Basescu-Udrea; si cu ei, singura certitudine este ca Romania se va afunda si mai tare in criza economica si sociala (ambele reflexul unei crize morale si politice).

Mai merita facuta observatia ca atunci cand asa-zisii intelectuali isi tradeaza din “idealism”, idealurile si consimt la o conspiratie impotriva populatiei, manipuland-o grosolan prin fumigene ticluite cu pricepere, nu numai ca nu se mai intrevede nicio sansa de insanatosire a climatului moral si politic al tarii, dar sansele ca o astfel de insanatosire sa se produca sunt intr-un declin abrupt. Iar romanii isi merita soarta, pentru superficialitatea si nepasarea lor, pentru ca au construit o societate in care mita este lingua franca si prostitutia morala cutuma suprema!

Si pana cand natia asta nu va fi trezita din adormirea si mediocritatea ei – daca acest lucru se va intampla vreodata – Romania e menita sa ramana aceeasi tara de mana a 3-a, in urma multor tari africane, din care trebuie sa evadezi, cumva, in lumea civilizata.

Advertisements

Caietul de poezii al Micului Print

La capătul unei trude de 3 săptămâni, în care mi-am consumat toată călimara de cerneală încercând variante de traducere, întocmind liste de sinonime, caiete de rime, am reuşit să traduc cea de-a doua poezie a Micului Prinţ. Am fost de asemenea anunţat că pentru cea dintâi traducere am primit o nominalizare pentru un important premiu, şi sper ca, prin comentariile voastre îndrăzneţe, dar nu prea critice, o să reuşesc chiar să-l câştig. Nu mai rămâne timp să spun că, dacă ar şti de isprava mea – dar probabil că n-o să afle – Mara s-ar amuza copios, admiţând că, în trei săptămâni, am făcut o treabă bună, dar pentru care ea n-ar fi avut nevoie decât de vreo 20 de minute. Eu, în ceea ce mă priveşte, aş primi această laudă a Marei cu aceeaşi modestie cu care am primit-o şi atunci când ea mi-a fost adusă.

Oh, e ameţitor să fii locuitor

al unei planete rotunde

mai ales când stai sub câte un nor

din care picură stropi mici şi deşi

ca nişte secunde.

Nu e deloc uşor să leneveşti

când în picioare când cu capul în jos

oricât ar părea de frumos.

Şi cu toate astea, fiecare

Îşi dă silinţa lui cea mai mare.

Ce-ar fi daca…

vieţile fiecăruia dintre noi s-ar lăsa transcrise pe portativ, dacă fiecare viaţă ar alcătui o linie melodică distinctă, iar iubirea dintre doi oameni ar fi armonia deplină a celor două linii melodice şi îngemănarea lor, aşa cum ura ar fi dizarmonia suprema. Atunci războaiele s-ar lăsa transcrise în cele mai cumplite „simfonii”, ar alcătui gigantice bucăţi muzicale violente, atonale, aşa cum izbucnirile generale de fericire s-ar lăsa transcrise în impetuoase simfonii….

Lectia de cinism (II)

Aţi votat cu Băsescu? Adică cu Boc, cu Udrea, cu Videanu, cu Ritzi, cu Berceanu, cu Blaga, etc? Ati votat cu mana de fier sprijinita în mitralieră? Aţi primit ce-aţi meritat! V-a ciuruit, fraierilor! Şi după ce-şi dezbracă masca aia purtătoare de ochelari cu care dă interviuri şi vorbeşte ca un om mare, ca un tătuc, aruncând vina pe cei pe care tot el i-a antrenat mai înainte pentru asta, ca într-o piesă de teatru chibzuit închegată, îi înfloreşte pe faţă, desfigurându-l, hăhăitul ăla barbar, batjocoritor, de care v-aţi îndrăgostit cu toţii.

Dar nu e nimic, căci toată floarea intelectualităţii româneşti, acei vajnici „intelectuali ai lui Băsescu”, o să vină ei acum cu tratate filosofice sau felosofice şi-o să vă convingă cât de rău ar fi fost cu Geoană şi cu Antonescu, si ce geniu administrativ este Boc & comp. Si-o să vă povestească ce casete mai au ei pe-acasă cu Johannis, şi argumentele lor bine mânuite o să vă călăuzească pe timp de criză, o să vă ţină de foame şi-o să vă crească copiii, o să înlocuiască indemnizaţiile de şomaj, şi-o să ţină loc de pensii.

Şi tot ei il vor face sa para pe  Băsescu un despot luminat fără de care n-aţi fi găsit niciodată calea mântuirii!

Noapte bună!

Ritualul

(florala)

Mara murise, sufletul ei muia acoperişele. era o vreme verde de copaci vâslind printre case, sub picioarele mele rădăcinile lor se înşurubau în creierii moi, afânaţi ai pământului în care câţiva coborâseră trupul Marei, în apus, atârnând de funii. mă zguduiau de-a-mpicioarelea vise muşcând din mine ca vântul din păpădii, cu genunchii împlântaţi în lut dădeam la o parte cu mâinile pământul ca un copil construind către lumea cealaltă un tunel. îmi veneau în minte chipurile tuturor morţilor pe care-i văzusem sau pe care-i visasem doar, mâinile albite arse de var ale bunicului, mâinile galbene, micşorate de suferinţă ale bunicii. trupuri înflorind de florile morţii. dădeam la o parte pământul, frenetic, cu lopeţile palmelor coborând adânc în pământ, cu ochii aproape închişi, amintindu-mi mâinile mele murdare de copil, părul năclăit de praf, seara, când coboram spre casă, purtând cu mine întreagă bogăţia fiecărei zile care se sfârşea, clocotind, în oalele pline de bulion ale bunicii, în răcoarea nopţii vărsându-se peste vii. săpam până când degetele mele se izbeau de lemnul subţire în care moartea mutase trupul Marei, ca nişte cuie încercând să străpungă prin el. acum aveam s-o recapăt din nou, trupul ei aştepta la câteva palme de mine înflorit în moarte ca într-o îmbrăţişare. se zbătea în mine asemenea unui gât de pasăre căruia bunicul îi îndepărtase floarea, amintirea trupului ei viu, înfăşurat în cearşafuri, pe care-l purtam în braţe aşa cum, copil, fusesem eu însumi purtat. cu mâinile înnegrite de pământ am dat la o parte capacul, şi mirosul de moarte mi-a umplut nările ca fumul unui foc proaspăt stins. am privit câteva clipe, fără să înţeleg, trupul încremenit al Marei, obrajii ei netezi şi albi; i-am deschis apoi gura, pipăind cu degetele mele murdare, ca într-un ultim sărut, lăuntrul obrajilor ei uscaţi, limba ei moale ca un muşchi. apoi am luat bulbul de lalea pe care-l adusesem cu mine şi i-am astupat cu el gura tivită cu dinţi albi, zvelţi, ca nişte dantele. am acoperit-o înapoi cu pământ aşa cum aş fi învelit-o într-un halat uriaş de baie şi  m-am prăbuşit deasupra ei, lângă ea, visând floarea ultimului ei sărut.

Caietul de poezii al Micului Prinţ

Dragii mei cititori,

Poate că n-aş fi scris niciun cuvinţel în acest straniu jurnal virtual, dacă n-aş fi descoperit zilele trecute, dintr-o micuţă întâmplare, câteva caiete de poezii pe care mă chinui încă de atunci să le descifrez. După numele de pe copertă, dar şi după iniţialele cu care este semnată fiecare poezioară, am înţeles că sunt fericitul posesor al unei comori! Aveam în mână caietele de poezii ale Micului Prinţ. Mă simt astfel dator să vă las şi pe voi să le citiţi, pe măsură ce voi reuşi să le traduc şi să le descifrez.

Foarte interesant e faptul că fiecare scurtă poezioară are drept subtitlu o indicaţie ce trimite la o anumită bucată muzicală. Mă voi strădui, pe cât sunt în stare, să respect această indicaţie, şi să vă las să ascultaţi şi bucata muzicală cu pricina.

Iată ce am reuşit să desţelenesc până acum:

Copilul râdea, râdea, râdea

cu mâna pe jumătate întinsă spre stea

clătinându-şi capul roşcovan

ca pe o uriaşă acadea.

Copilul râdea, râdea, râdea

până când pasăre se făcea,

roşcovană ca o stea.