Ura! A inceput dictatura!

Prin noua rezolutie a Consiliului Superior de Aparare a Tarii, inaintata chiar astazi de presedinte parlamentului, se atenteaza in modul cel mai radical la drepturile fundamentale, garantate prin constitutie, in speta la dreptul de libera exprimare. Este pumnul pe care Basescu il vara in gura televiziunilor si trusturilor de presa care si-au permis sa arate, pas cu pas, caracatita basesciana care a adus deja la faliment Romania.

Pentru ca exista televiziuni care nu s-au limitat la a transmite circul regizat de Basescu, arestarile cu catuse si eliberarile dupa mai mult sau mai putin timp, Basescu trece la o noua faza a “reformelor” care vor schimba fata Romaniei.  Cine a indraznit sa arate lipsa absoluta de competenta a lui Basesc si a guvernului pe care il conduce printr-un om josnic, printr-o sleahta de intelectuali chititi pe posturi de ambasadori si de presedinti de institute culturale, acela a devenit, acum, dintr-o data, atentator la siguranta nationala, o absurditate fara limite si o mutilare a democratiei fata de care, daca nu se va lua o pozitie ferma si hotarata de catre societatea civila, de catre parlament, de catre acei parlamentari PD-L care au inca o minima demnitate, un minim respect fata de valorile democratiei, Romania risca sa alunece intr-o dictatura.

Si daca nici de aceasta data nu se va face nimic, iar gestul lui Basescu va fi privit cu intelegerea sau cu nepasarea celui care, din principiu, e impotriva “comunistilor”, poate ca in cativa ani vom dansa iarasi pe stadioane, fluturand tricolorul si aduland dinastia Udrea-Basescu.

Dar nu e nimic, e vara, nu ne pasa; nici ceilalti n-ar fi fost mai buni….

Advertisements

fragment

Mă trezeam mereu, la intervale scurte de timp, sâcâit de căldură şi de muştele care sfredeleau toropeala fierbinte a după-amiezii, fără să fiu în stare nici să mă dezmeticesc de-a binelea, nici să adorm, urmărind, în oscilarea mea între trezie şi somn, mişcările parcă tot mai încete ale pendulei care îmi dădea impresia – şi nu era, din câte ţineam minte, pentru prima oară – că încetinea treptat şi că avea să se oprească definitiv, lăsând în încăpere un vid de timp. Fără să fiu obosit, mi se părea mai sigur să încerc traversarea acelei după-amiezi fierbinţi într-o stare cât mai aproape de inconştienţă, care să mă lase să număr minutele şi orele cu sentimentul că nu trebuie să le îndur, ci că locuiam cumva în afara lor şi le observam impasibil trecerea de la umbra unei stări ireale. Şi totuşi îmi amintesc după-amiaza aceea de duminică despre care nu ştiam când şi dacă avea să se sfârşească, ca şi când aş fi trăit-o numai pentru a o transcrie, mai târziu, pentru a o repeta, din cuvinte, şi nu cu intenţia de a-i spori realitatea, ci pentru a i-o diminua, aşa cum putem spera vindecarea povestind altora suferinţele trecute. Şi mi-o amintesc ca şi când, dacă aş vrea, nu m-ar costa mare lucru să mă întorc înapoi în ea ca într-un vis din care te dezmeticeşti, trezit de un zgomot brusc, numai pentru a constata irealitatea sporită a încăperii şi a patului învelite în întuneric, întorcându-te apoi liniştit la visul care îţi este mai familiar – şi de aceea mai real – decât realitatea. Lumina se zaharisise pe lucruri, mânerele uşilor erau lipicioase şi respiraţia prăfoasă a ferestrelor sufoca încăperile scunde, împănate cu mobile vechi, pe care căldura le înghesuise acolo aşa cum ai îndesa lemne într-un cuptor, pregătindu-te apoi să-l aprinzi. Decupându-se în aerul leşios, coroziv, care le împrumutase nu numai culoarea lui de gutuie şi mirosul de mere putrede, dar şi transparenţa lui fluidă, nucii din faţa casei îţi dădeau mai curând impresia de hologramă. Nu existau, nu ar fi putut să existe. Însă ştiam toţi că fuseseră cândva acolo, aşa cum scaunul care continua să se legene după ce Mara dispăruse din el era mărturia mută a unei prezenţe, iar legănarea lui era ecoul râsetului picioarelor ei care fluturau deasupra pământului, dând plictiselii mişcările bruşte ale gleznelor ei. după-amiaza aceea durase – şi eram sigur de asta, o ştiam aşa cum puţine lucruri ştiam – o vară întreagă.

Va verii!

(nu se dedica)

va verii aidemi trichu

tobnosca plondar erui hasel

triu-triu penderui undel

va verii aidemi adu…

la sconda ordi secui defnoi

la sconda ordi moruet e seue

la sconda tríu e geromestomene

va verii aidemi igu

la sconda plerui sidesant adu…

va verii erui triu-triu!

Despartire

seara se lasă târziu peste case, ca un geamăt molcom. îşi desface fluturii în curţile caselor ca pe nişte flori cafenii, izbindu-le alert de duliile becurilor, de bulbii luminoşi ca nişte stupi, atârnând printre frunzele de vie. întunericul împodobit de urletul câinilor ne face să ne-împiedicăm unul de altul, să râdem fără să ne vedem măcar chipurile. miroase a fum, a vară, pietrele pe care călcăm duhnesc de căldură ca măruntaiele iezilor proaspăt tăiaţi. ne lungim pe pământ ca nişte şopârle muiaţi de lumina vagă a lunii, fără să ne vedem măcar chipurile; neclintiţi unul lângă altul sincronizându-ne bătăile inimii ca pe nişte ceasuri. apoi răcnetul bunicului azvârlit din burta nopţii ca un râgâit, sfârtecând apropierea noastră, ameninţările lui violente, poarta trântită, încuiată, cât de uşor mi-ar fi fost s-o sar oricând, spre dimineaţă, mâine, numai să rămân acolo nemişcat învelit de îmbrăţişarea Marei, în întuneric. pleacă!, mi-a făcut semn Mara, ca şi când ar fi desprins un măr de pe creangă şi mi l-ar fi dăruit. peste zid umbra mea alunecă surdă.