Mă trezeam mereu, la intervale scurte de timp, sâcâit de căldură şi de muştele care sfredeleau toropeala fierbinte a după-amiezii, fără să fiu în stare nici să mă dezmeticesc de-a binelea, nici să adorm, urmărind, în oscilarea mea între trezie şi somn, mişcările parcă tot mai încete ale pendulei care îmi dădea impresia – şi nu era, din câte ţineam minte, pentru prima oară – că încetinea treptat şi că avea să se oprească definitiv, lăsând în încăpere un vid de timp. Fără să fiu obosit, mi se părea mai sigur să încerc traversarea acelei după-amiezi fierbinţi într-o stare cât mai aproape de inconştienţă, care să mă lase să număr minutele şi orele cu sentimentul că nu trebuie să le îndur, ci că locuiam cumva în afara lor şi le observam impasibil trecerea de la umbra unei stări ireale. Şi totuşi îmi amintesc după-amiaza aceea de duminică despre care nu ştiam când şi dacă avea să se sfârşească, ca şi când aş fi trăit-o numai pentru a o transcrie, mai târziu, pentru a o repeta, din cuvinte, şi nu cu intenţia de a-i spori realitatea, ci pentru a i-o diminua, aşa cum putem spera vindecarea povestind altora suferinţele trecute. Şi mi-o amintesc ca şi când, dacă aş vrea, nu m-ar costa mare lucru să mă întorc înapoi în ea ca într-un vis din care te dezmeticeşti, trezit de un zgomot brusc, numai pentru a constata irealitatea sporită a încăperii şi a patului învelite în întuneric, întorcându-te apoi liniştit la visul care îţi este mai familiar – şi de aceea mai real – decât realitatea. Lumina se zaharisise pe lucruri, mânerele uşilor erau lipicioase şi respiraţia prăfoasă a ferestrelor sufoca încăperile scunde, împănate cu mobile vechi, pe care căldura le înghesuise acolo aşa cum ai îndesa lemne într-un cuptor, pregătindu-te apoi să-l aprinzi. Decupându-se în aerul leşios, coroziv, care le împrumutase nu numai culoarea lui de gutuie şi mirosul de mere putrede, dar şi transparenţa lui fluidă, nucii din faţa casei îţi dădeau mai curând impresia de hologramă. Nu existau, nu ar fi putut să existe. Însă ştiam toţi că fuseseră cândva acolo, aşa cum scaunul care continua să se legene după ce Mara dispăruse din el era mărturia mută a unei prezenţe, iar legănarea lui era ecoul râsetului picioarelor ei care fluturau deasupra pământului, dând plictiselii mişcările bruşte ale gleznelor ei. după-amiaza aceea durase – şi eram sigur de asta, o ştiam aşa cum puţine lucruri ştiam – o vară întreagă.

Advertisements

18 thoughts on “fragment

  1. Bine ai revenit, Paul… Ca de fiecare dată, o lectură extrem de plăcută. Cu dor de Mara… Gânduri bune îţi trimit şi o zi bună, sper că eşti bine şi sănătos. Inspirat observ că ai rămas, ceea ce mă bucură…

  2. Salut, Cristian!
    Ma bucur daca ti-a placut fragmentul meu…se pare ca nu m-a parasit inspiratia (chiar de tot 🙂
    O zi buna sa ai si tu!

  3. Lumina se zaharisise pe lucruri, … respiraţia prăfoasă a ferestrelor sufoca încăperile scunde,

    salutarici … ma bucur sa te fi recitit, astfel !

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s