Cristian Preda, PD-L si trecerea in opozitie

Nu poate sa nu te bufneasca rasul, cand il auzi pe Cristian Preda vorbind despre posibila trecere a PD-L-ului in opozitie, asa, pe vremea cand se numara Bocii si bobocii. De fapt, el, boc, a mai fost numarat de cateva ori, s-a mai prabusit in ring, mic cum e si fragil, dar a fost imediat saltat de domnul presedinte, pe post de scut, scuturat de praf, si repus in functia de premier pe care o ocupa cu atata cinste.

Insa lasand aceste amanunte la o parte, merita reflectat un pic la cuvintele domnului Preda – care, si dansul, se antreneaza pentru o functie majora in partid si, desigur, spre deosebire de majoritatea romanilor – nu l-ar vrea tocmai mort la alegeri. Si atunci cum sa revigorezi un partid care se prabuseste in sondaje impreuna cu Intaiul sau Statator, domnul presedinte Basescu, cel care se lupta tot mai abitir cu mogulii si cu mafia tarii, cu pensiile si salariile nesimtite, etc?

Cum sa ridici din tarana un partid care, in mod normal, n-ar trebui sa ia, la alegeri, mai mult de 0,5%, luand in calcul chiar si voturile pretioase ale nenumaratilor raposati cu constiinta civica? Cum? Foarte simplu, considera domnul Preda – iar miscarea n-ar fi tocmai proasta! – il treci in…OPOZITIE! Apoi te dezici de toate masurile anticriza luate de urmatorul guvern, ii pui in carca acestuia contractul cu FMI-ul, somajul, scaderea pensiilor si salariilor, concedierile, etc, si treaba e ca si rezolvata. Apoi se trezeste domnu’ Cristoiu, dupa cum ii e obiceiul, si tranteste flegmatic observatia zguduitoare: “vezi ca nici astia nu-s in stare de nimic!” Si boborul are iarasi revelatia ca, fara Basescu si fara PDL, tara s-ar fi dus de doua ori dracu’. Cu ei, e drept, nu s-a dus decat o singura data.

Asadar, dragi colegi de tara, nu va lasati pacaliti de aceasta manevra josnica, pe care  Basescu o pregateste de ceva vreme, si pe care a luat-o in calcul poate chiar de la inceput. Boc a fost de la inceput indopat cu miez de nuca, precum gascanii, pentru a fi sacrificat, si pentru ca, in micutul sau cap, sa se sparga toate oalele, iar Basescu si partidul – adica sleahta de videni, berceni si undre – sa iasa teferi ca niste luceferi.

Sincer, nu, multumesc, domnule Preda, pentru propunere. Si sper ca acesta va fi si raspunsul liberalilor si pesedistilor.

Imi exprim sincera speranta ca romanii nu sunt chiar atat de lipsiti de viziune, si chiar atat de putin daruiti cu inteligenta incat sa voteze de doua ori aceeasi sleahta mafiota care alcatuieste GUVERNUL ROMANIEI. Iar daca vor fi, atunci fie-le salariile si pensiile reduse cu inca 25%.

Prisaca

….

mă mutasem într-o altă limbă

de timpuriu ce eram îmi plezniseră venele vederii

când strigasem în silă: Va veri!

ca nişte mere stricate mă dureau bulbii fragezi

ai ochilor revărsându-se din coşul ventriculelor

precum hematii uriaşe, lipsite de sâmburi.

de mirare mi se lipiseră gândurile de meninge, de zare

atârna de mine o duhoare ca o tulpină de o palidă floare

ca de un cal spânzurat vreo patru picioare

legănându-se în aerul greu, mucezit.

mă mutasem într-o altă limbă,

izbăvit, cu trupul îmbălsămat

mirosind a proaspăt asfalt

a cântec de ciocârlie cioplit în bazalt

mă sprijineam de trunchiurile săltate din pământ

ca nişte cristale de vânt

care fumegau prin aer frunzişe

ca să nu cad

cu braţele îndrăznind ca nişte abscise

către tine, preacuvioasa mea de toţi iubită

iubirea mea minerală

ziditoare de suflet în trup

în care locuiesc toţi străbunii mei

ca într-un stup

Invata sa gravitezi fara profesor!

Gravitaţiei se datorează unele dintre cele mai oribile lucruri. Când eram mic, tatăl meu încerca tot timpul să mă dezveţe de prostia asta, dar pe semne că n-a reuşit. Îl aud şi acum cum spunea: „ia nu mai gravita atât, că mă scoţi din sărite!” şi, câteodată, era nevoit să-mi mai şi tragă câte una ca să mă opresc din delirul gravitaţional. Adevărul e că gravitam al dracului de des. Da-mi şi plăcea, trebuie să recunosc! Gravitam şi la şcoală, nu numai acasă, şi, adesea, gravitam şi în somn. Tot aşa, mai mult din joacă, am învăţat-o şi pe sora mea să graviteze. Ea era mai mică şi mai uşoară, deci gravita mai greu. Dar uneori îi reuşea şi ei. Pe mine însă nu m-a învăţat nimeni, am învăţat singur. De la televizor. Iată iarăşi ce influenţe nocive are televiziunea asupra dezvoltării copilului. Unii se apucă de fumat, alţii de gravitat. Greu de spus care dintre cele două apucături e mai periculoasă. Eu am ajuns într-un aşa hal că, atunci când n-aveam ce să fac, gravitam aşa, a proasta. Mă lăsasem şi de citit, pe chestia asta. Îmi intrase gravitatul în cap, şi o ţineam pe-a mea. Până la urmă, de atâta gravitare, am făcut reumatism, căci gravitarea solicită cel mai mult picioarele. Am ajuns, într-o vreme, că nu mai puteam să gravitez decât culcat. Dar nu-mi plăcea, nu mai aveam farmec. Culcat e ca şi cum ai pluti, forţa gravitaţiei se răspândeşte şi nu mai simţi fiorul de plăcere de-a lungul şirei spinării ca după o zi de gravitat în picioare.

Gravitaţia nu solicită însă numai trupul. Iată deci cum, într-o zi, am văzut-o pe colega mea de bancă gravitând, într-o pauză, cu un prieten de-al meu şi am intrat într-o isterie gravitaţională, fapt care m-a făcut să-i trag vreo câteva la gravitaţie bunului prieten. De atunci, eu şi colega mea de bancă n-am mai gravitat niciodată împreună, deşi eu mă gândeam destul de des la ea, mai ales în momentele de gravitaţie intensă.

Când am ajuns la facultate, mi s-a cam luat de gravitat. Adevărul e că îmi cam ieşise pe gât gravitatul. Dar mă distram să-i văd pe alţii cum gravitează pe la cursuri fără nicio treabă, aşa, a proasta, mimând actul gravitaţional cu oarecare lehamite. Mi se întâmpla însă ca uneori să mă visez gravitând, însă dimineaţa mă trezeam mereu cu mustrări de conştiinţă. Deşi, până la urmă, are şi gravitaţia farmecul ei. Important e să nu faci un fetiş din ea.

Bolile de piele la trilobiti (reloaded)

Pornit a doua oară pe drumul fără de pulbere al oceanului, înspre microscopicele dar deloc neînsemnatele insule despre care fu nu întâmplător vorba şi înainte, căpitanul Saragoza se simţea iarăşi el însuşi. Cântărind în palmă scumpul heruvim, a cărui electricitate statică emitea un zgomot de fond asemănător radiourilor moderne, Saragoza avu pentru prima dată nu numai sentimentul că fiinţa lui nu-şi poartă întâmplător umbra pe faţa pământului, dar că destinul lui este unul excepţional şi într-adins hărăzit de divinitate celor mai mari izbânzi. Dacă ne-am întoarce numai pentru o îmbucătură de cozonac privirea înapoi la momentul în care, spăşit şi învins, căpitanul Saragoza se înfăţişă, în împrejurări deja cunoscute, alteţelor sale regale, ne-ar veni fără îndoială ideea – sau, mă rog, i-ar veni oricărui om cu sertarele cât de cât pline – că divinitatea trebuie să aibă foarte mult umor dacă şi-a ales, pentru a-şi împlini planurile, un asemenea individ curios. Ba chiar suntem datori să facem această observaţie, de vreme ce ea a scăpat pletorei de teologi medievali care au lipsit de la rugăciune ca să încropească argumente teologice, ca nişte fierari care, vrând să ascută sabia, îţi oferă argumente pentru cât de bine taie, de fapt. Deci nu e de mirare că trinităţii nu i s-a atribuit nicăieri, alături de iubire, mărinimie, şi alte aiureli asemănătoare, simţul umorului pe care trinitatea trebuie să-l posede mai ales pentru că s-a găsit, tocmai ea, să locuiască în trei persoane dintr-o dată ca să-şi râdă de secolele de certuri teologice pe această chestiune. Sigur, dacă ar fi fost de şapte ori personală, atunci simţul umorului s-ar fi transformai într-un fetiş ceea ce, slavă dumnezeului tripersonal, nu e cazul. Încheind deci cu această scurtă paranteză teologică şi făcând eforturi să ne întoarcem de unde am pornit, merită să spunem că, de această dată, echipajul căpitanului Saragoza era mult mai restrâns decât prima dată. Nu mai cuprindea decât o singură navă, şimai puţin de 15 oameni, însă această navă, spre deosebire de celelalte trei, avea sa acosteze pe ţărmul uneia dintre cele trei insule din arhipelagul Antilelor, iar acostarea ei va costa omenirea mai mult decât şi-ar fi putut cineva imagina. Căci odată eliberat geniul căpitanului Saragoza avea să schimbe cu totul destinul insulei, şi, în genere, al întregii Portugalii.

Sacrificiul

I.

şi camera mea, dimineaţa,

colcăia de lumină  ca un hoit înflorind de

viermi. sufeream învelit în cearşafuri cu faţa adâncită

în pernele mirosind a salivă ca într-un ulcior

ca o daltă

apăsate cu degetele pupilele se adânceau în culori

nu mai auzeam

îmi clinchetea în urechi argintăria bunicii

ochii se umpleau de pansele ca nişte morminte

din somn mă trezeam ca

dintr-un lichid amniotic

cu trupul decojit în placente

desfigurat de naştere

ca de o luptă

eu ceream toate astea

ca un murg aprins

goana dinaintea lui

Ema, lângă mine

dormea înviată.

Filozofia – un cantec de lebădă

(preluat din Luceafarul de dimineata)

Este uimitor că farmecul literar şi fascinaţia filozofică pe care o emană dialogurile platoniciene n-au putut fi ucise nici de numărul uriaş de studii şi comentarii adeseori anoste şi indiferente la frumuseţea lor, nici de reluările lor în mai toate lucrările semnificative de filozofie, nici de interpretările violente la care au fost supuse de filozofi care, nu în puţine rânduri, şi-au permis să le înţeleagă mai bine decât autorul lor şi pe acesta mai bine decât s-a înţeles el însuşi. Încăpăţânarea lor de a-şi păstra prospeţimea, aerul lor aproape sfidător cu care traversează istoria fără să îmbătrânească se datorează poate vârstei inaugurale care le-a dat naştere şi pe care noi o recunoaştem ca vârstă a întemeierii culturii europene.

Din această perspectivă, o mică scriere platoniciană, Phaidon, cea de-a doua şi adevărata Apologie a lui Socrate, ar putea fi privită drept actul de întemeiere a tradiţiei filozofice şi, astfel, drept simbol al acestei vârste inaugurale. În centrul dialogului Phaidon se află ideea că rememorarea vieţii lui Socrate este un fel de „ritual filozofic”, căci, aşa cum recunoaşte Phaidon însuşi (58d), nimic nu îi aduce o bucurie mai mare decât a-şi aminti şi a povesti altora – aşa cum va face, de altfel, în dialogul care-i poartă numele – despre Socrate. Prezenţa intensă (chiar dacă nu fizică) a lui Socrate în mijlocul celor care filosofează aminteşte, într-un mod oarecum straniu, de cuvintele lui Hristos: „acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”. De aceea, Phaidon ar putea fi privit ca adevărata Apologie socratică, o apologie a cărei miză nu este aceea de a-l salva de la moarte, ci este o apologie a filozofiei ca modul de viaţă autentic prin excelenţă, care poate conduce omul la obţinerea fiinţei sale depline.

Asemenea lui Hitchcock, care nu apare decât fugitiv în peliculele sale, Platon nu este decât în trecere menţionat în acest dialog al său şi nu face parte nici din grupul restrâns de prieteni care îl vizitează pe Socrate în temniţă, înainte de moartea sa, sub pretextul că ar fi fost bolnav. Calitatea literară şi filozofică deosebită a dialogului se lasă presimţită fie şi numai în funcţiile acestui „simplu” pretext. Poate pentru a spori credibilitatea istorisirii, autorul dialogului nu-şi asumă şi rolul personajului principal, lăsând relatarea în seama lui Phaidon; sau poate pentru a putea fi cel dintâi „apostol” socratic, primul care să reia, în scris, rememorarea lui Socrate, arătând că filozofia este posibilă, ca o astfel de rememorare, chiar şi în absenţa lui Socrate şi după dispariţia sa (85a), asumându-şi conştient rolul de întemeietor al tradiţiei filozofice.

Phaidon este singurul dintre personajele acestui dialog care a fost alături de Socrate în cea din urmă zi a vieţii sale, ceilalţi fiind, din diferite motive, absenţi. Absenţa lor nu este însă nici de această dată întâmplătoare, aşa cum nici absenţa lui Platon nu fusese un simplu pretext. Căci absenţa lor ne cuprinde, cumva, şi pe noi, cititori ai dialogurilor platoniciene din toate veacurile, făcându-ne părtaşi, printr-un reuşit artificiu literar, la chiar momentul rememorării. Precum în urma unei recuperări metatopice, însăşi absenţa noastră este convertită într-o proximitate, cititorul aflându-se în aceeaşi postură ca şi Echekrates, ca şi ceilalţi ascultători şi făcând, astfel, parte din publicul mai vast, atemporal, al lui Phaidon. Întreaga „expoziţiune” a dialogului este un joc al absenţelor. Iar, în urma acestui joc, toate aceste absenţe sunt reconvertite, printr-o ingenioasă raportare a unora la celelalte, într-o prezenţă, a cărei intensitate şi miză ultimă este atinsă prin prezenţa lui Socrate.

S-ar putea risca afirmaţia că, dacă Banchetul este răspunsul lui Platon la comedie, Phaidon este replica pe care Platon o dă tragediei. Dialogul este, până la urmă, rememorarea morţii lui Socrate, însă, cu toate acestea, ca în urma unui proces alchimic, sensul însuşi al tragediei este răsturnat. Căci moartea lui Socrate nu este deloc tragică; ea este mai degrabă o eliberare, aşa cum este, de altfel, prefaţată de Platon, printr-o metaforă construită în analogie cu Mitul peşterii. La venirea apropiaţilor săi, Socrate este eliberat din lanţurile care îl legau, prilejuindu-i o meditaţie despre ambiguitatea vieţii în care durerea este mereu amestecată cu plăcerea şi-i este constitutivă acesteia. Această eliberare a lui Socrate din legăturile care îl imobilizaseră este prologul eliberării supreme a sufletului de trup, acea eliberare prilejuită de moartea care avea să urmeze câteva ceasuri mai târziu.

Socrate însă nu pare deloc afectat de moartea sa iminentă, ba, dimpotrivă, iar tocmai acest lucru este în măsură să-i nedumirească pe cei proaspăt sosiţi şi a căror tristeţe Socrate încearcă la început în zadar s-o risipească. Această jubilaţie socratică la gândul morţii sale iminente, în stare să nedumirească nu numai pe cei veniţi acolo să-l asculte pentru ultima oară vorbind, dar mai ales pe cititorii de astăzi ai dialogului, este ultima învăţătură pe care Socrate o oferă discipolilor săi – şi, prin ei, nouă înşine – ultima şi poate cea mai importantă. Căci, în lumina ei, sensul suprem al filozofiei îşi primeşte expresia deplină, în măsură să modifice radical sensul (tragic) al morţii. Căci filozofia – o spune Socrate discipolilor săi – nu este altceva decât separarea sufletului de trup şi de simţuri, eliberarea sufletului de legăturile plăcerilor şi pasiunilor trupeşti, aflându-se în acest sens într-o proximitate deplină faţă de moarte, care este tocmai separarea definitivă (şi astfel eliberarea) sufletului de trup. Acesta este sensul pe care trebuie să-l primească celebra sintagmă platoniciană potrivit căreia filozofia este pregătire pentru moarte.

Numai că, dacă filozoful este acela care încearcă să se ţină cât mai departe de legăturile plăcerilor trupeşti şi să reducă cât mai mult cu putinţă comerţul sufletului cu trupul, încercând să se menţină în acea zonă a gândirii pure şi care nu se sprijină pe simţurile înşelătoare şi nu are de-a face cu lucrurile sensibile, ci cu acelea eterne, cum ar putea primi moartea altfel decât cu bucurie, ca o încununare deplină a vieţii sale, ca o supremă eliberare? Pentru că Simias şi Kebes nu par deloc convinşi că soarta lui Socrate nu este una tragică, ci dimpotrivă – motiv pentru ca Socrate să se întrebe retoric cum va fi capabil să-i convingă pe cei care nu au fost prezenţi acolo de adevărul celor spuse de el dacă nu-i poate convinge pe cei doi –, Socrate le oferă acestora exemplul lebedei care, atunci când simte că i se apropie moartea, cântă aşa cum n-a făcut-o până atunci (84e). Şi ce pasăre, îi întreabă Socrate, cântă de tristeţe?  Nu cântă, oare, lebăda bucurându-se că se întoarce la acel zeu pe care îl slujeşte? Şi cum ar trebui să se despartă el, Socrate, de viaţă, slujitor al aceluiaşi zeu, Apollo, dacă nu în acelaşi fel?

De fapt, ducând metafora platoniciană mai departe, filozofia este ea însăşi un cântec de lebădă. Filozofia nu se sfârşeşte cu moartea, ci începe cu ea şi de la ea, recuperând-o, resemnificând-o, trăind-o în modul cel mai radical şi mai autentic cu putinţă.

fragment II

Plecând din casa bunicilor, la începutul toamnei, pentru a mă întoarce la şcoală, simţeam pentru prima dată că despărţirea, oricât de tragică mi s-ar fi părut atunci, era numai iluzorie, şi că aveam să iau cu mine o după-amiază de vară cât toate după-amiezile lumii, şi că intensitatea cu care o trăisem nu avea să se piardă în amintire, aşa cum pierdusem atâtea alte lucruri pe care îmi dorisem să le păstrez fără să reuşesc, ci avea să se amplifice şi să se adâncească mereu, cumva împotriva voinţei mele şi totuşi de dragul ei, sporind irealitatea timpului care trecuse de atunci, şi a tuturor întâmplărilor care alcătuiau, de-acum, viaţa mea.

Deşi se întâmplase în acea după-amiază, mi se părea – şi aşa avea să mi se întipărească în amintire pentru totdeauna – că înmormântarea avusese loc într-o altă zi. Era suficient pentru asta un simplu calcul matematic, şi la capătul lui, adunând laolaltă timpul cât durase drumul până la capelă, apoi slujba de înmormântare, apoi drumul înapoi şi, în sfârşit, masa pentru pomenirea celei moarte, rezulta fără urmă de îndoială că, dacă toate ar fi avut loc în acea după-amiază de duminică, ar fi fost nevoie de întreaga zi. Şi cu toate astea, îmi aduc foarte limpede aminte că, în aceiaşi zi, am privit ore în şir, înainte să mă refugiez în camera de la stradă încercând să adorm şi să câştig trişând lupta cu valurile de căldură ale acelei după-amiezi, mişcările ritmice ale coasei bunicului, lucirile înşelătoare ale tăişului, la umbra nucului de pe care şiroiau furnici ca nişte broboane de transpiraţie vie, înţepătoare, care mă făcea să strivesc mereu între degete stropii alerţi de sudoare care mi se strecurau pe sub haine. Am încercat de mai multe ori să dau de capătul acestei benzi a lui Moebus, reuşind însă de fiecare dată să încurc şi mai tare şirul evenimentelor, lucrurile şi oamenii, pentru a renunţa, în cele din urmă, mai curând din teama de a pierde cu totul şirul propriilor mele amintiri, de a mă rătăci, fără nicio speranţă de salvare, în mine însumi, rămânând captiv propriei mele memorii, aşa cum Icar şi Dedal fuseseră închişi în labirintul tot de ei construit, plătind cu moartea încercarea de a se elibera. M-am gândit adeseori, întorcându-mi privirea înapoi către acea vară, şi către acea după-amiază mai ales, că amintirile trupului şi nu cele ale minţii sunt adevăratele noastre amintiri, singurele care pot fi distinse, fără dificultate, de fanteziile din care sunt alcătuite celelalte amintiri ale noastre. Însă trupul meu visător de copil, fibrele lui prea fragede pentru a putea primi şi adăposti în ele teniile zburătoare ale acelei zile ca pe nişte fotografii care ar fi putut fi developate mult mai târziu, nu reţine nici el din acea zi decât fragmente, tresăriri, atingeri.