Plecând din casa bunicilor, la începutul toamnei, pentru a mă întoarce la şcoală, simţeam pentru prima dată că despărţirea, oricât de tragică mi s-ar fi părut atunci, era numai iluzorie, şi că aveam să iau cu mine o după-amiază de vară cât toate după-amiezile lumii, şi că intensitatea cu care o trăisem nu avea să se piardă în amintire, aşa cum pierdusem atâtea alte lucruri pe care îmi dorisem să le păstrez fără să reuşesc, ci avea să se amplifice şi să se adâncească mereu, cumva împotriva voinţei mele şi totuşi de dragul ei, sporind irealitatea timpului care trecuse de atunci, şi a tuturor întâmplărilor care alcătuiau, de-acum, viaţa mea.

Deşi se întâmplase în acea după-amiază, mi se părea – şi aşa avea să mi se întipărească în amintire pentru totdeauna – că înmormântarea avusese loc într-o altă zi. Era suficient pentru asta un simplu calcul matematic, şi la capătul lui, adunând laolaltă timpul cât durase drumul până la capelă, apoi slujba de înmormântare, apoi drumul înapoi şi, în sfârşit, masa pentru pomenirea celei moarte, rezulta fără urmă de îndoială că, dacă toate ar fi avut loc în acea după-amiază de duminică, ar fi fost nevoie de întreaga zi. Şi cu toate astea, îmi aduc foarte limpede aminte că, în aceiaşi zi, am privit ore în şir, înainte să mă refugiez în camera de la stradă încercând să adorm şi să câştig trişând lupta cu valurile de căldură ale acelei după-amiezi, mişcările ritmice ale coasei bunicului, lucirile înşelătoare ale tăişului, la umbra nucului de pe care şiroiau furnici ca nişte broboane de transpiraţie vie, înţepătoare, care mă făcea să strivesc mereu între degete stropii alerţi de sudoare care mi se strecurau pe sub haine. Am încercat de mai multe ori să dau de capătul acestei benzi a lui Moebus, reuşind însă de fiecare dată să încurc şi mai tare şirul evenimentelor, lucrurile şi oamenii, pentru a renunţa, în cele din urmă, mai curând din teama de a pierde cu totul şirul propriilor mele amintiri, de a mă rătăci, fără nicio speranţă de salvare, în mine însumi, rămânând captiv propriei mele memorii, aşa cum Icar şi Dedal fuseseră închişi în labirintul tot de ei construit, plătind cu moartea încercarea de a se elibera. M-am gândit adeseori, întorcându-mi privirea înapoi către acea vară, şi către acea după-amiază mai ales, că amintirile trupului şi nu cele ale minţii sunt adevăratele noastre amintiri, singurele care pot fi distinse, fără dificultate, de fanteziile din care sunt alcătuite celelalte amintiri ale noastre. Însă trupul meu visător de copil, fibrele lui prea fragede pentru a putea primi şi adăposti în ele teniile zburătoare ale acelei zile ca pe nişte fotografii care ar fi putut fi developate mult mai târziu, nu reţine nici el din acea zi decât fragmente, tresăriri, atingeri.

Advertisements

2 thoughts on “fragment II

  1. De ce primeaza amintirile trupului fata de celelalte? oare amintirea unui cosmar nu poate fi la fel de traumatizanta ca cea a julirii unui genunchi? oare ranile sulfetului ai ale mintii nu lasa cicatrici? “Ce n-ai trait nu poa’ sa fi durut” spune un cantec, si tare mi-e teama ca nu se refera la trup.

    p.s. Textul este admirabil, trairile de asemenea, doar incertitudinea asta a mea vizavi de trup-suflet-minte ….

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s