(preluat din Luceafarul de dimineata)

Este uimitor că farmecul literar şi fascinaţia filozofică pe care o emană dialogurile platoniciene n-au putut fi ucise nici de numărul uriaş de studii şi comentarii adeseori anoste şi indiferente la frumuseţea lor, nici de reluările lor în mai toate lucrările semnificative de filozofie, nici de interpretările violente la care au fost supuse de filozofi care, nu în puţine rânduri, şi-au permis să le înţeleagă mai bine decât autorul lor şi pe acesta mai bine decât s-a înţeles el însuşi. Încăpăţânarea lor de a-şi păstra prospeţimea, aerul lor aproape sfidător cu care traversează istoria fără să îmbătrânească se datorează poate vârstei inaugurale care le-a dat naştere şi pe care noi o recunoaştem ca vârstă a întemeierii culturii europene.

Din această perspectivă, o mică scriere platoniciană, Phaidon, cea de-a doua şi adevărata Apologie a lui Socrate, ar putea fi privită drept actul de întemeiere a tradiţiei filozofice şi, astfel, drept simbol al acestei vârste inaugurale. În centrul dialogului Phaidon se află ideea că rememorarea vieţii lui Socrate este un fel de „ritual filozofic”, căci, aşa cum recunoaşte Phaidon însuşi (58d), nimic nu îi aduce o bucurie mai mare decât a-şi aminti şi a povesti altora – aşa cum va face, de altfel, în dialogul care-i poartă numele – despre Socrate. Prezenţa intensă (chiar dacă nu fizică) a lui Socrate în mijlocul celor care filosofează aminteşte, într-un mod oarecum straniu, de cuvintele lui Hristos: „acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”. De aceea, Phaidon ar putea fi privit ca adevărata Apologie socratică, o apologie a cărei miză nu este aceea de a-l salva de la moarte, ci este o apologie a filozofiei ca modul de viaţă autentic prin excelenţă, care poate conduce omul la obţinerea fiinţei sale depline.

Asemenea lui Hitchcock, care nu apare decât fugitiv în peliculele sale, Platon nu este decât în trecere menţionat în acest dialog al său şi nu face parte nici din grupul restrâns de prieteni care îl vizitează pe Socrate în temniţă, înainte de moartea sa, sub pretextul că ar fi fost bolnav. Calitatea literară şi filozofică deosebită a dialogului se lasă presimţită fie şi numai în funcţiile acestui „simplu” pretext. Poate pentru a spori credibilitatea istorisirii, autorul dialogului nu-şi asumă şi rolul personajului principal, lăsând relatarea în seama lui Phaidon; sau poate pentru a putea fi cel dintâi „apostol” socratic, primul care să reia, în scris, rememorarea lui Socrate, arătând că filozofia este posibilă, ca o astfel de rememorare, chiar şi în absenţa lui Socrate şi după dispariţia sa (85a), asumându-şi conştient rolul de întemeietor al tradiţiei filozofice.

Phaidon este singurul dintre personajele acestui dialog care a fost alături de Socrate în cea din urmă zi a vieţii sale, ceilalţi fiind, din diferite motive, absenţi. Absenţa lor nu este însă nici de această dată întâmplătoare, aşa cum nici absenţa lui Platon nu fusese un simplu pretext. Căci absenţa lor ne cuprinde, cumva, şi pe noi, cititori ai dialogurilor platoniciene din toate veacurile, făcându-ne părtaşi, printr-un reuşit artificiu literar, la chiar momentul rememorării. Precum în urma unei recuperări metatopice, însăşi absenţa noastră este convertită într-o proximitate, cititorul aflându-se în aceeaşi postură ca şi Echekrates, ca şi ceilalţi ascultători şi făcând, astfel, parte din publicul mai vast, atemporal, al lui Phaidon. Întreaga „expoziţiune” a dialogului este un joc al absenţelor. Iar, în urma acestui joc, toate aceste absenţe sunt reconvertite, printr-o ingenioasă raportare a unora la celelalte, într-o prezenţă, a cărei intensitate şi miză ultimă este atinsă prin prezenţa lui Socrate.

S-ar putea risca afirmaţia că, dacă Banchetul este răspunsul lui Platon la comedie, Phaidon este replica pe care Platon o dă tragediei. Dialogul este, până la urmă, rememorarea morţii lui Socrate, însă, cu toate acestea, ca în urma unui proces alchimic, sensul însuşi al tragediei este răsturnat. Căci moartea lui Socrate nu este deloc tragică; ea este mai degrabă o eliberare, aşa cum este, de altfel, prefaţată de Platon, printr-o metaforă construită în analogie cu Mitul peşterii. La venirea apropiaţilor săi, Socrate este eliberat din lanţurile care îl legau, prilejuindu-i o meditaţie despre ambiguitatea vieţii în care durerea este mereu amestecată cu plăcerea şi-i este constitutivă acesteia. Această eliberare a lui Socrate din legăturile care îl imobilizaseră este prologul eliberării supreme a sufletului de trup, acea eliberare prilejuită de moartea care avea să urmeze câteva ceasuri mai târziu.

Socrate însă nu pare deloc afectat de moartea sa iminentă, ba, dimpotrivă, iar tocmai acest lucru este în măsură să-i nedumirească pe cei proaspăt sosiţi şi a căror tristeţe Socrate încearcă la început în zadar s-o risipească. Această jubilaţie socratică la gândul morţii sale iminente, în stare să nedumirească nu numai pe cei veniţi acolo să-l asculte pentru ultima oară vorbind, dar mai ales pe cititorii de astăzi ai dialogului, este ultima învăţătură pe care Socrate o oferă discipolilor săi – şi, prin ei, nouă înşine – ultima şi poate cea mai importantă. Căci, în lumina ei, sensul suprem al filozofiei îşi primeşte expresia deplină, în măsură să modifice radical sensul (tragic) al morţii. Căci filozofia – o spune Socrate discipolilor săi – nu este altceva decât separarea sufletului de trup şi de simţuri, eliberarea sufletului de legăturile plăcerilor şi pasiunilor trupeşti, aflându-se în acest sens într-o proximitate deplină faţă de moarte, care este tocmai separarea definitivă (şi astfel eliberarea) sufletului de trup. Acesta este sensul pe care trebuie să-l primească celebra sintagmă platoniciană potrivit căreia filozofia este pregătire pentru moarte.

Numai că, dacă filozoful este acela care încearcă să se ţină cât mai departe de legăturile plăcerilor trupeşti şi să reducă cât mai mult cu putinţă comerţul sufletului cu trupul, încercând să se menţină în acea zonă a gândirii pure şi care nu se sprijină pe simţurile înşelătoare şi nu are de-a face cu lucrurile sensibile, ci cu acelea eterne, cum ar putea primi moartea altfel decât cu bucurie, ca o încununare deplină a vieţii sale, ca o supremă eliberare? Pentru că Simias şi Kebes nu par deloc convinşi că soarta lui Socrate nu este una tragică, ci dimpotrivă – motiv pentru ca Socrate să se întrebe retoric cum va fi capabil să-i convingă pe cei care nu au fost prezenţi acolo de adevărul celor spuse de el dacă nu-i poate convinge pe cei doi –, Socrate le oferă acestora exemplul lebedei care, atunci când simte că i se apropie moartea, cântă aşa cum n-a făcut-o până atunci (84e). Şi ce pasăre, îi întreabă Socrate, cântă de tristeţe?  Nu cântă, oare, lebăda bucurându-se că se întoarce la acel zeu pe care îl slujeşte? Şi cum ar trebui să se despartă el, Socrate, de viaţă, slujitor al aceluiaşi zeu, Apollo, dacă nu în acelaşi fel?

De fapt, ducând metafora platoniciană mai departe, filozofia este ea însăşi un cântec de lebădă. Filozofia nu se sfârşeşte cu moartea, ci începe cu ea şi de la ea, recuperând-o, resemnificând-o, trăind-o în modul cel mai radical şi mai autentic cu putinţă.

Advertisements

10 thoughts on “Filozofia – un cantec de lebădă

  1. ei da, uite asa imi place sa te citesc, in invaluirea sensurilor… cat priveste carcotelile de fiecare zi, cu privire la una la alta, revoltele interioare, si in genere toate atitudinile furibunde se topesc, nu fara greutate, lasand loc intelepciunii spirituale – asa ar trebui sa fie macar, intr-un plan superior al simtirii umane… ce drum deloc usor, dar ce pace s-ar lasa pe drumul fiecaruia catre propria trecere!

    salut si tai-tai inspre departarile unde te-ai ascuns 🙂 ce minune si netul asta uneori, cum neutralizeaza piedicile inspre impartasire…

    cu prietenie, o total nepriceputa in ale non-egoismului!

  2. @ Iulia: Ma bucur daca ai gasit postarea asta a mea – totusi cam lunguta pentru o postare – interesanta; in fond, un pic de filosofie nu strica, nu? mai ales pe caldura asta 🙂
    sa ai o seara frumoasa, Iulia..

  3. Pingback: MOŞUL « M's blog
  4. Frumos şi inspirat text… A gindi despre moarte este “nasterea” filosofiei. Nu a “tragediei”, nu a depresiei… E vorba de un fel special de a gindi, care face cu putinta filosofia. Felul oriental de a gindi nu o face. E, intr-o anume abordare “dogmatica”, improprie sintagma “filosofie orientala”, tocmai raportat la gindirea despre moarte… In traditia ortodoxa filosoful, Platon, e cel care a gindit la moarte.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s