Cartea Iuliei – O lansare la inceput de toamna

(in cuvinte si imagini)

O lansare de carte e ca o conspiraţie între lumea reală şi lumea imaginată care-şi dau întâlnire spre a-l pune într-o postură stranie pe autor, spre a-l lasa apoi, la finalul întâlnirii, într-o postură încă mai ingrată: spre a-l lăsa singur.

O lansare de carte e ca o conspiraţie între lumea reală şi lumea imaginată care-şi dau întâlnire spre a-l pune într-o postură stranie pe autor, spre a-l lasa apoi, la finalul întâlnirii, într-o postură încă mai ingrată: spre a-l lăsa singur. (Cred ca am mai scris asta o data…)

Umorul

Umorul meu se face simţit cu precădere la duş. Să luăm de exemplu ziua de astăzi. Intrat în cabina de duş, am învârtit un pic robinetul, cât să fâşâie numai apa, că de curs abia dacă o vedeai. Mi-era îngrozitor de frig şi apa era rece, dar cum am un simţ oarecum deplasat al umorului, m-am gândit să-mi fac o farsă. Am deschis numai robinetul de apă rece, mai întâi foarte puţin, apoi, luându-mă pe nepregătite, l-am învârtit la maxim. Aproape că am urlat de durere când m-a împroşcat jetul de apă îngheţată; mi se făcuse silă de duş. Atunci am izbucnit în râs, şi am închis robinetul. Ce umor formidabil, mă gândeam! Ieşind de la duş, un neamţ m-a întrebat într-o frumoasă limbă literară dacă păţisem ceva. Auzise, pe semne, urletele mele, cum le auzisem şi eu. Nimic, i-am răspuns; Sufăr de dublă personalitate, şi una dintre personalităţi nu are chiar atât de mult umor cât mi-aş dori. Ţărănoiul (era din Bayern) nici n-a zâmbit şi mi-a urat noapte bună. I-am urat şi eu lui, da’ mai mult în gând.

Întâmplare

Muştele se topeau în alcool ca nişte afine; mucegaiul se zaharisise deasupra lor înflorind albăstriu ca o cicoare, ca mama cărând pescăruşi, ca focul bolborosind printre pietre, ca două iede. Iată ziua aceea, lamura ei neîntinată ca o dulce subţioară de fată, desfăcându-se molcom în priveliştea serii cum îşi desfăceau crengile merii. iubito, mi-am spus murmurând, cu gândul la cana albastră de apă, ia şi te-adapă. şi aşa trecu ziua aceea scăpărând peste vii cu picioarele ei numai rar numărate şi după ceasul meu trecu şi cam o jumătate din noapte. dar ce toropeală şi ce reavăn pământul peste care, desculţi, treceam visători, închipuindu-ne prerii şi tundre aşa cum citisem cândva că trebuie să fie altunde. şi când îţi era somn, mititico cu ochii ca frunza de mentă, te lăsai la pământ ca omătul şi-ntunericul te-nvelea în placentă. dar bea, îţi spuneam, şovăielnic, cu glasul ca nişte tulpini cărora vântul le smulse înflorita mansardă şi mâinile noastre le crescuseră spini. tu dispăreai din locul acela apărând altora şi numai în vis, până când îmbătrâneam şi mă umpleam de mucegai ca de griş.