***

“I must be cruel only to be kind

Thus bad begins, and worse remains behind”

Advertisements

cine dracu´ mi-a furat titlul?

…mi-a luat foarte mult sa inteleg ca, in ciuda straniilor aparente, scrisul nu e decat o forma de aparare. furia cautarii cuvintelor, insirarea lor astfel incat sa rimeze cu trairile si cu gandurile tale, poezia care circula intre tine si tine, toate sunt, in fond, radical imposibile. numai inconstienta, imaturitatea sau inocenta il pot determina pe cel care scrie sa-si lege cu disperare sperantele de adjectivele potrivite, de metaforele bine incheiate, de comparatiile stralucitoare. caci pana si el intelege, imediat ce le scrie, imediat ce le-a scris, ca ele, cuvintele, au ramas in urma gandurilor si trairilor lui, ca sint masti care colcaie de viermii nimicului, ca sint viscerele dezordonate ale unui trup niciodata intreg. blestemul potrivitorului de cuvinte sint cuvintele insele. golul zdranganitor din ele… si daca, totusi, n-ar fi un blestem? daca el, stiind toate acestea, s-ar replia fata de propriul sau scris, tainuindu-si cele mai intime trairi si ganduri strigandu-le, cu frenezie? cuvintele vor trebui sa (dez)minta totul, vor fi silite sa acopere, sa treaca sub tacere, sa disimuleze. in alt fel eu nu mai cred ca pot fi folosite; decat, eventual, in scopuri umoristice, pe terenurile de fotbal, in trenuri, etc.

O mică nedumerire

trupul ei mima numai corporalitatea, ca şi cum ar fi îndrăgit doar materia, fără să poată face o pasiune din ea, aşa cum ne pricepem atât de bine să facem cu toţii. ea era străină, îndrăzneau să spună unii, până şi de plăcerile trupeşti cele mai fine, cu ar fi îmbăierea în lapte proaspăt de capră, scăldatul picioarelor în bălţile înverzite de soare, picotitul, plin de reverii, iarna în faţa sobei. eu n-aş fi îndrăznit însă a crede toate aceste lucruri despre ea, după cum altele, la fel de răutăcioase, mă lăsau într-o indiferenţă calmă, plimbându-mă cu gândul prin alte odăi decât acelea în care conlocutorul se pricepea atât de bine să intre cu şperaclul. cu toate acestea, cu toate că trupul ei, mi se spunea, mima numai corporalitatea, etc., degetele ei se înverzeau al naibii de la nucile necoapte desfăcute până la miezul alb ca nişte dinţi lapte; i se înverzeau şi buzele cu care muşca uneori coaja încă verde a nucii şi limba, iar când scuipam pisicile tolănite la soare, saliva ei se prelingea, aruncând reflexe verzui, pe blana albăstrie de pisică. toate acestea şi încă altele nu era dovadă, aşa cum încercau unii să mă convingă, a indiferenţei ei faţă de materie, ba aş îndrăzni să spun, din contră. exact aşa.

La trecutu-ti mare…

In ultimii doi ani de zile Romania s-a intors in urma cu 20 de ani. Am ajuns iarasi in epoca in care sintem facuti sa credem, printr-o retorica primitiva si aroganta, cat de bine ne este, cat de bine traim. Adevarurile cele mai evidente sint ascunse, cele mai izbitoare, sint trecute cu vederea, cu nonsalanta, asta atunci cand nu sint negate cu agresivitate, cu nesimtiri, cu sila. Cei care ne conduc cunosc foarte bine acesta tehnica, pentru ca ea a functionat in Romania mai bine de 40 de ani. Guvernul Boc adica guvernul Basescu, aplica exact aceleasi metoda verificata (sau nu) in comunism: minciuna generalizata, minciuna dezinvolta si dispretuitoare, minciuna care ia adeseori forma unei diversiuni ordinare, minciuna care invrajbeste si care dezbina. Metoda este, intr-adevar, aplicata cu asupra de masura; e stapanita la perfecie, in cele mai mici detalii. Minciuna si diversiunea ca metoda de guvernare – alaturi de atragerea si cumparerea intelectualilor pentru a servi aceleiasi cauze – au condus insa, in ´89, la o explozie sociala, la o explozie de violenta si ura. O explozie care oricat va mai intarzia, se va produce pana la urma. Un detaliu care scapa guvernantilor nostri, bravului marinar care, dupa vorba lui, se va intoarce pana la urma la popor: de aceasta data pentru taiere. Odata decapitat PD-ul si Basescu, romanii vor exulta mai intai, apoi se vor plictisi de ceea ce au inceput, si vor sfarsi in acelasi abulism si aceeasi nepasare atat de familiare. Criza prin care trece Romania este ca Romania nu poate trece printr-o criza. In Romania nu se poate face revolutie. Pentru ca romanii uita. Uita de ce au inceput si uita ca au inceput. Se blocheaza pe drum, si mai exact la inceputul lui. Si totul revine, iata, la normal.

Criza prin care trece societatea romaneasca  o criza morala si apoi una de identitate. In ultimii doi ani societatea civila – atata cata a reusit sa se inchege – a fost, intr-o proportie colosala, distrusa, compromisa, atrasa in jocuri politice murdare. Iata-l pe Sever Voinescu, de exemplu, validand, de la inaltimea prestantei sale de intelectual fin, furtul de la camera deputatilor. Iata-l admitand ca va vota pentru repetarea votului, in cazul in care se va discuta asa ceva, pentru a face exact pe dos pana la urma. Si Voinescu nu este un caz singular; i se adaga atat de multi incat nu merita enumerati. Ipocrizia este insa ceea ce ii uneste si ii leaga pe toti. Ipocrizia este flagelul care a distrus bruma de societate civila din Romania, este cancerul de care sufera “reperele” intelectuale si morale ale tarii. Romanii sint un popor dezorientat si dezbinat, caruia ii este imposibil sa se mobilizeze, sa gandeasca dincolo de interesul propriu, sa emita alte judecati decat invariabila: “toti sint la fel de rai”. Tocmai de aceea conspiratia impotriva lor se desfasoara, de doi ani de zile, cu atatea roade. Tocmai de aceea pot fi furati, mintiti, umiliti. Pentru ca ei, ca si Boc, mai pot inca duce. Si vor mai putea. Si cand nu vor mai putea, vor muri. Nu, n-o vor face demn. Romanii sint un popor invins, un popor caruia ii este dat sa paraseasca lent istoria, ca un organism istovit care traieste prea mult din trecut si viseaza prea mult la trecut. Romanii sint un popor obosit, amorf, lipsit de credinta si de ambitie.

Sa ma contrazica cineva! (cineva care n-a votat cu Basescu!)

!

Liniştea serii îşi mişca prin măruntaiele noastre tentaculele ca mâinile mânjite de sânge ale bunicului în toracele iepurelui jupuit, atârnând cu capul în jos, cu ochii sfioşi în orbiteiubito! e loc aici pentru amândoi, în toracele lui înflorind de coaste ca de nişte limbi fierbinţi, sărutându-se, e loc aici pentruamândoi, în rugăciunea morţii lui, atârnând, de cârlige, şi ca o candelă sângerând către cerulpâmânt. iubito, el e îmbrăţişareanoastră, tăcerea lui molcomă, întunecoasă, viscerele lui de leş încărcând pumnii desfăcuţi ai bunicului, revărsându-se pe pietrele încinse de soare ale curţii, sfâşiate de câini..