Colaj

imaginează-ţi cum ar fi să-ţi împrăştii trupul pe vreo câteva sute de metri – cam două staţii de tramvai, să zicem de la Römerhof până la Hassemanstrasse. Nu, nu vreau să-ţi spun eu cum ar fi, ci vreau să ne imaginăm împreună cum ar arăta câteva degete de-ale tale plantate în gardul viu din dreptul grădiniţei, ce frumos ar putea îmbrăca scalpul tău semaforul din centrul intersecţiei cu brăduţi argintii şi poate că ochilor tăi verzi, enigmatici, le-ar sta bine drept globuri pe cele mai de sus mlădiţe, ca să nu se mai sature de privit. Freiburgul, sub zăpadă, e o încântare. Dar nu, nu vreau să privesc eu prin ei, ci te rog pe tine să faci pentru o clipă exerciţiul ăsta, să te laşi înşirată de-a lungul micuţului bulevard freiburghez, să te încrunţi la mine atârnând de stâlpii de iluminat public, să-mi şopteşti descoperirile tale când o să trec cu tramvaiul într-o parte şi-într-alta, să mă veghezi de sus, suferind în ger, şi nerăbdătoare să mă înduplec să te dau jos de acolo, şi apoi să te refac, culegându-ţi mâinile şi buzele şi coapsele şi sânii – uneori greşit, prefăcându-mă că nu ştiu ordinea, încurcându-mă în fiinţa ta complicată ca o machetă de motor de avion, adormind cu tine alături, încă neterminată, ci numai aproape gata. Apoi, la sfârşit, numai eu ştiu cât de nerecunoscătoare îmi vei fi, cum vei uita toate lucrurile prin care am trecut pentru tine, nopţile pe care le-am pierdut reconstituind culoarea unghiilor tale, potrivind falangele în ordinea corectă, chinuindu-mă să disting tibia ta subţiratică de humerusul tău prelung, dezamestecându-ţi vertebrele, şi, în fine, lipindu-le pe toate, cu multă, multă trudă. Numai eu ştiu cât de nerecunoscătoare ai să fii şi cât de puţin o să-ţi pese când o să fii gata că eu ţi-am mijlocit trupul acela fermecător, că eu am ţinut la tine mai mult decât tu însuţi şi că te-am iubit mereu şi asiduu, cu mult înainte de a fi gata, pe când nu erai decât o schemă neclară în capul meu, şi un trup înşirat de-a lungul micuţului bulevard freiburghez. Apoi o să ne despărţim tocmai pentru că ne iubim atât de mult, şi o să ne vedem numai întâmplător şi întotdeauna tu o să te grăbeşti şi eu o să-mi aduc aminte, privindu-te, cu câtă atenţie îţi potrivisem genele, şi câte nopţi trudisem la aluniţa din colţul buzelor tale, numai pentru ca ele să-mi zâmbească acum ca două străine.

Câteva dintre cele 5 milioane de culori ale touch-screen-ului

roşu-pal, roşu-deschis, roşu-bemol, roşu-foc, roşu-secera-şi-ciocanul, roşu-rană, roşu-minaret, roşu-pară, roşu-de-argint, roşu-îmbălsămat, roşu-sec, roşu-şaibă, roşu-sânge, roşu-optic, roşu-rictus, roşu-sidef, roşu-pisică, roşu-marin, roşu-multicolor, roşu-sticlă, roşu-metalic, roşu-semafor, roşu-bicolor, roşu-lila, roşu-major, roşu-curcubeu, roşu-ca-dracu´, roşu-în-şi-pentru-sine, roşu-courtois, roşu-sters, roşu-simulacru, roşu-unirea, roşu-de-cologne, roşu-vis, roşu-de-tot, roşu-icter,  roşu-petrol,  roşu-dodecaedric, roşu-cerat, roşu-ţipător, roşu-amoniac, roşu-de-mare,  roşu-propriu-zis, roşu-ultimul-răgnet, roşu-bis, roşu-aporetic, roşu-ocru, roşu-de-vinil, roşu-matrix, roşu-geamăn, roşu-ca-racul, roşu-ss, roşu-da-vinci, etc…

 

Cealalta fata a mortii

Obişnuit să trăiască în lumina reflectoarelor, omul Adrian Păunescu n-a putut muri altfel. A ţinut să ne adreseze mereu scrisori, uneori în versuri, înscenându-şi – în sens perfect literal al cuvântului – suferinţa, punând-o între ghilimelele liricului, dramatizând-o, fluturând-o ca pe un drapel în faţa tuturor, iar reflectorul canalelor de ştiri a făcut din ritualul trecerii lui un eveniment media, urmărindu-l pas cu pas, clipă de clipă, marcând ora la care inima i s-a întrerupt temporar, ora la care a început iarăşi să-i bată, operând câte un stop cadru asupra fiecărei etape a prăbuşirii lui. Spaţiul intim al omului Adrian Păunescu, spaţiul acela intim în care fiecare dintre noi este sortit să moară, a fost invadat de camere de televiziune, dat în vileag, transmis în direct, consumat de curiozitatea aparent empatizantă a televiziunilor.

Cu câteva zeci de ore înainte de moarte, omul Adrian Păunescu a insistat să rămână, până şi în faţa propriului sfârşit, poet şi mai ales actor. Patetismul ultimelor lui versuri s-au insinuat până la noi în felul unei ultime chemări de a umple, ca altă dată stadionul pe care, de această dată se petrecea propria lui moarte. Adrian Păunescu n-a putut muri singur, n-a putut rămâne singur în faţa sfârşitului, ci a simţit nevoia să o facă în prezenţa unui public numeros, susţinut de o „galerie” funerară, devenind el însuşi din actor spectatorul propriei sale morţi. Simţindu-se pe deplin nedreptăţit de contemporani şi nerecunoscut la adevărata sa valoare, el a încercat să dobândească, prin publicitatea făcută morţii sale, o ultimă – pentru el atât de necesară – asigurare că va rămâne în istorie aşa cum şi-ar fi dorit.

Pentru câteva zile a obţinut într-adevăr o îndoielnică eternitate. Scrisoarea fiicei lui a fost reluată pe unele dintre canalele de ştiri, corespondenţa intimă din el şi familia sa s-a transformat într-un fel de teleconferinţă la care putea participa oricine. Moartea lui a devenit „breaknews”, a devenit ştire de senzaţie, una dintre acele ştiri care are o viaţă mai lungă de câteva ore şi mai scurtă de câteva zile. Devenită ştire, moartea îşi pierde orice semnificaţie personală şi nu este valorizată decât drept ceva ce poate satisface o curiozitate deplasată, curiozităţi căreia îi pot fi smulse chiar câteva lacrimi ce vor fi probabil înlocuite, imediat ce se va trece la ştirea acordului cu FMI sau la cea despre legea salarizării unice, cu unele dintre acele frumoase cuvinte de duh, neaoş-româneşti. Ca orice ştire, ea nu are valoare în ea însăşi, ci numai în virtutea noutăţii ei.

Împotriva lui Adrian Păunescu nu s-a produs însă nicio agresiune. Moartea lui nu a fost invadată, post-factum, de coloratele camere de luat vederi, aşa cum s-a întâmplat în cazul sinuciderii Mădălinei Manole, un caz ce a demonstrat că presa română, cu puţine, întristător de puţine excepţii, este complet lipsită de simţ moral şi nu respectă nicio normă etică atâta timp cât ele nu produc acele preţioase puncte de audienţă, morala şi etica valorând ceva numai în măsura în care pot vinde minute de publicitate. Dar nu, cazul lui Adrian Păunescu este unul în mod radical diferit. El s-a folosit de bună voie şi nesilit de nimeni de acest uriaş organism, de această impresionantă infrastructură media pentru a-şi propaga moartea lui în vârful canalelor de ştiri, frica lui – rămasa lui însuşi străină – în faţa morţii s-a transformat într-un ultim, disperat, strigăt de ajutor, crezând că, îndoielnica noastră jumătate de prezenţă îi va servi spre eternizare.

Adrian Păunescu n-a murit. Moartea lui a fost un succes al canalelor de ştiri, însă lui, personal, nu i-a reuşit. Moartea lui a fost un eşec desăvârşit, un eşec asupra cărora în niciun caz noi – iar el cu atât mai puţin – nu vom mai putea reveni. Transformată în spectacol de către omul care a insistat, s-a rugat de noi să-l lăsam să fie poet şi performer până în ultimul ceas, moartea lui s-a consumat în public, iar cel care a murit, a făcut-o fără să fie prezent, fără să fie, nici măcar în ultima clipă, el însuşi. Cerându-ne nouă, tuturor, să-l asistăm la acest „eveniment” care ar fi trebuit să rămână unul numai al lui, moartea lui Adrian Păunescu s-a transformat într-o moarte de duzină.

Şi cât de infinit mai potrivit ar fi fost ca departe de ochii „tulburători” ai lumii omul Adrian Păunescu să-şi ofere, lui însuşi, darul unei morţi perfect omeneşti şi umane; să n-o literaturizeze, să n-o dramatizeze, să nu permită vileagului să-l văduvească de intimul suprem, de propria moarte. Ce frumos ar fi fost ca presa mâzgălită şi cea turuită să păstreze un sfânt moment de linişte, o clipă de reculegere. Deşi poate totuşi prea mult, ar fi fost îngăduit acel „Adio, adică rămâi”.

1 alotsipE

(se dedica tuturor indragostitilor)

o, ce glorios m-aş sinucide

ştiind că o să vă târăsc după mine în moarte!

cu câtă pasiune m-aş jertfi pentru voi

dacă suferinţele voastre ar fi mai violente

decât ale mele!

dac-aţi şti ce fastuoasă ură vă port

şi ce grabnic mi-aş reteza propria mână,

ce nerăbdător aş fi să curm vederea propriului meu ochi

dacă aş putea să adaug oricât de puţin

slavei urii mele!

o, dacă aţi şti ce ură neîntinată port

întru voi –

căci dacă aş renunţa la toate bogăţiile mele

şi mi-aş da trupul să fie ars

dar aş pângări nimbul acestei uri

nimica n-aş fi;

şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate

le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă,

şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii,

dar aş pângări nimbul acestei uri

nimica n-aş fi;

şi de-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor,

dar aş şovăi în ura mea,

făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.

ci voi nu vă temeţi

căci ura mea e ardere de tot!

ea nu va pregeta

alegând grâul de neghină

şi nici nu va aştepta să-i fie întors

celălalt obraz,

ci va purifica deopotrivă totul

şi îl va lovi de două ori pe acela.

căci ura e fără de pată

şi dreaptă; ea nu-l va dispreţui

nici pe întâiul nici pe cel din urmă venit

nu va cunoaşte fiul risipitor de fratele lui

nici tâlharii de leviţi şi nici samariteanul de preoţi

ea nu va şti nici de culoarea apei,

nici de cea a sângelui

ci pentru ea toate vor fi una

şi în focul ei una se vor face.

 

cântec de leagăn

mi-era somn de blândă licoare

ce dulce somn îmi era

şi palid ca o lumânare

ochiul în adâncuri fugea

 

mi-era somn şi sânii odăii

mă-nveleau ca nişte piei, călduros

ca nişte aburi limfatici, călăii

mă decapitau drăgăstos

 

şi vise stropeau împrejuru-mi

din aorte de aur şi vin

răspândind suferinţele-mi pururi

ca un abur albastru şi fin

 

mi-era somn de moale placentă

sau un fel de moarte mi-era

dar o moarte aşa rară şi lentă

că viaţă de-a dreptu-mi părea.

 

idilă

(lui Emil Brumaru)

pe genunchiul acesta de zare

cineva scijelise :„întâmplare:

miercuri, sub umedă umbră

înnodat în somn ca o fundă

mă trezii ca udat de muson,

dar mai sus pe o cracă de pom

întâmplarea făcea ca pisica angela

să-şi scutere peste mine pansela”

si semna, dedesubt, monoton

„al dumneavoastră,

pisoiul Anton”

Unicornul

(lui Marin Sorescu)

întinde crinul acesta, copile, mă îndemnă mama, întinde crinul acesta inorogului – mie frică nu-mi mai era, dar cumva mâna mea nu găsea drumul până la floare, ia-l mamă, îmi spunea începând să se prefacă supărată mama, hai, ia-l, şi eu aş fi avut nevoie atunci, ca să-mi mişc scândura aceea care se bălăbănea pe lângă mine ca o spiţă ruptă, aş fi avut nevoie înăuntrul meu de câteva zile să mă hotărăsc, să mă adun, să strâng în mine puterea de a apuca tulpina aceea, şi întorcând capul, neputând să mă uit, rugându-mă mai mult din vârful buzelor decât cu gândul, căci gândul îmi trebuia acolo, era tot concentrat în mişcarea aceea de copil, care n-ar fi trebuit cerută nici unui om mare, mâna, ca o pasăre înviată a început să se zbată pe lângă mine, să se ridice de parcă degetele ar fi urcat o scară nevăzută, ajutate de sfori, apoi mi-a trebuit încă pe atât să mă conving că mâna aceea rămăsese a mea, chiar dacă mişcarea ei întrecea cu mult puterile mele, şi tot aşa, clipocind buzele în ritmul unei palide rugăciuni am reuşit până la sfârşit, sau cineva a reuşit pentru mine, dar oricum, de aceasta sunt sigur, am prins crinul între degete, iar gândul meu, prin nişte invizibile pârghii începu să-l strângă şi iată-mă deja închipuind următoarea mişcare, visând cum îi întindeam unicornului crinul, haide mamă, îmi spunea mama, prefăcându-se că nu crede în mine – şi eu ştiam asta – haide mamă, îmi spunea, fă-o pentru mine, şi eu aş fi îmbătrânit de bucurie dacă aş fi putut, numai că mâna devenită iarăşi a mea, ţinând crinul ca pe o tijă albastră de metal, sau ca pe un fel de lumânare care ardea de lumina aceea albă, mirositoare, a uitat cu totul ce trebuia să facă mai departe, iar eu am simţit deodată că mi se face cald, neprietenos de cald, mi-am smuls cu cealaltă mână câţiva nasturi, descheindu-mi haina, dar nu mă ajutase cu nimic – hai mamă, îmi spunea rugător mama – dar eu reuşisem să aud numai pocnetul acela dinaintea leşinului, clipa când trecu pe lângă mine, cu un zâmbet, destinul, şi m-am prăbuşit pe lespezile de piatră. când m-am dezmeticit din somnul acela, unicornul de care suferisem cu toţii plecase, iar pe frunte aveam o batistă rece umezită în apă.

 

O, da!

s-a-nchis în mine un înger

şi suferă de-orbire şi ger

îl simt pân-adânc în măsele

mă doare şi-n hainele mele

îl chemă, cred că, marcel

 

la soare se-ntinse lascivă

ca o camionetă mov, ca o divă

iată, vipera de ea

sperând că lumina nocivă

o s-o lase, ca pe soră-sa, grea.

 

mieunatul ăsta de pisică lehuză

se mai numea efect de meduză

pentru că plânsul ei te-nvelea

ca o cuvertură de saltea

când iarnă era

 

plus că nu uitase nimic

era împodobită de flori ca un dric

şi-n urma ei asudând mergea

se clătina, înota, alerga, înflorea

un nimeni, un monstru, un cineva

 

cu cata lehamite timpul trecea!