[…] apoi Mara m-a ajutat să străbat pârâul acela ţinându-mi mâna în mâna ei şi punând înaintea mea piciorul pe fiecare piatră; ca un orb călăuzit de ea am ajuns pe malul celălalt unde m-am lăsat la pământ ca şi când aş fi suferit de leşin sau de alte încă mai stranii sentimente pe care îmi era greu să le numesc în negura aceea, dar nu, ştiam foarte bine că sângele nu se oprise, îl simţeam înfrunzindu-l pe frunte ca o iederă ce creştea dureros din mine – bea, îmi întinse Mara căuşul palmelor ei şiroind, dar aplecându-mi fruntea să beau, apa se umplu de mici peştişori roşiatici colorându-se ca un sirop de cireşe. am băut totuşi; îmi treceau prin minte atâtea, mi-ar fi plăcut să mor de moartea aceea sau să visez o alta, sau să încremenesc acolo şi să uit de durere sau durerea să uite de mine; asta până când m-am ridicat şi am început să merg iarăşi sprijinindu-mă de umărul Marei ca o aripă frântă, neputincioasă şi nedemnă de îngerul care-o purta, ca o aripă îngânând tot felul de gesturi pentru care Mara nu-mi mai cerea socoteală, ci se mulţumea să fie acolo, înaintând în tăcere, târând după ea nimbul acela defect ce se bălăbănea în urmă precum o uriaşă glugă umflată de vânt, până când, greutatea corpului meu a rămas undeva în urmă trăgându-mă şi pe mine la pământ, ca într-un dans, prăbuşindu-mă cu Mara deodată. plângeam sau Mara plângea, mi-ar fi fost la fel de greu să înţeleg, ridicându-mă, sfidând trupul acela cu un zâmbet trufaş, suferind însă îngrozitor de această trufie, reînvăţând să merg numai până la copacul de-acolo, îmi şopti încurajându-mă Mara, şi ce silă mi se făcuse de disperata dezordine a trupului meu până într-acolo încât aş fi putut să-i strig: lasă-mă! sau aş fi putut să mă prăbuşesc într-adins, să mă pedepsesc rostogolindu-mă la vale ca un bulgăre de pământ, strivind sub mine vreascuri şi frunze; acolo nu trebuia să rămânem prea mult. cât mai rămăsese de mers, nu ştiam; ştiam numai că oricât ar fi fost, într-atât obosisem încât nici să fi zburat şi n-aş fi putut ajunge. simţeam cum voinţa se deşiră în mine tot mai repede, hai, vino!, îmi strigă Mara, şi-n strigătul ei îşi făcu loc o imperceptibilă frică, şi mie nu mi-ar fi părut rău să vin, dacă aş fi putut să rămân acolo cu totul, să mă mut la ea, să locuim împreună, să împărţim trupul acela ca pe o cămăruţă în care eu să trag storurile şi ea să deschidă ferestrele, eu să fac ceaiul şi ea să-l îndulcească puţin; mi se părea absurd că ea ţinea morţiş la trupul acela al meu care mie, dumnezeu ştie dacă mi-ar mai fi trebuit vreodată – deşi înclinam să cred că nu; ea se legase de el ca şi când ar fi fost eu însumi şi oricât aş fi încercat s-o conving, nu vorbind, ci tăcând aşa cum n-o mai făcusem niciodată, nu reuşeam decât s-o aud respirând tot mai repede, oftând, suferind de efort, însă smulgându-mă mai departe, împreună cu propriul şi neputinciosul meu trup, din nereuşita mea moarte.

 

Advertisements

6 thoughts on “intoarcerea (poiestire)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s