(lui Marin Sorescu)

întinde crinul acesta, copile, mă îndemnă mama, întinde crinul acesta inorogului – mie frică nu-mi mai era, dar cumva mâna mea nu găsea drumul până la floare, ia-l mamă, îmi spunea începând să se prefacă supărată mama, hai, ia-l, şi eu aş fi avut nevoie atunci, ca să-mi mişc scândura aceea care se bălăbănea pe lângă mine ca o spiţă ruptă, aş fi avut nevoie înăuntrul meu de câteva zile să mă hotărăsc, să mă adun, să strâng în mine puterea de a apuca tulpina aceea, şi întorcând capul, neputând să mă uit, rugându-mă mai mult din vârful buzelor decât cu gândul, căci gândul îmi trebuia acolo, era tot concentrat în mişcarea aceea de copil, care n-ar fi trebuit cerută nici unui om mare, mâna, ca o pasăre înviată a început să se zbată pe lângă mine, să se ridice de parcă degetele ar fi urcat o scară nevăzută, ajutate de sfori, apoi mi-a trebuit încă pe atât să mă conving că mâna aceea rămăsese a mea, chiar dacă mişcarea ei întrecea cu mult puterile mele, şi tot aşa, clipocind buzele în ritmul unei palide rugăciuni am reuşit până la sfârşit, sau cineva a reuşit pentru mine, dar oricum, de aceasta sunt sigur, am prins crinul între degete, iar gândul meu, prin nişte invizibile pârghii începu să-l strângă şi iată-mă deja închipuind următoarea mişcare, visând cum îi întindeam unicornului crinul, haide mamă, îmi spunea mama, prefăcându-se că nu crede în mine – şi eu ştiam asta – haide mamă, îmi spunea, fă-o pentru mine, şi eu aş fi îmbătrânit de bucurie dacă aş fi putut, numai că mâna devenită iarăşi a mea, ţinând crinul ca pe o tijă albastră de metal, sau ca pe un fel de lumânare care ardea de lumina aceea albă, mirositoare, a uitat cu totul ce trebuia să facă mai departe, iar eu am simţit deodată că mi se face cald, neprietenos de cald, mi-am smuls cu cealaltă mână câţiva nasturi, descheindu-mi haina, dar nu mă ajutase cu nimic – hai mamă, îmi spunea rugător mama – dar eu reuşisem să aud numai pocnetul acela dinaintea leşinului, clipa când trecu pe lângă mine, cu un zâmbet, destinul, şi m-am prăbuşit pe lespezile de piatră. când m-am dezmeticit din somnul acela, unicornul de care suferisem cu toţii plecase, iar pe frunte aveam o batistă rece umezită în apă.

 

Advertisements

7 thoughts on “Unicornul

  1. Frumos scris.Surpinderea uneo emotii intretesute , ambigue si nu tocmai , lasate in dar de trecerea pe langa noi a unui unicorn , a poeziei…

  2. Mi-a facut placere sa citesc. Voi reveni.

    Du-mă în vară, în iarnă, în cer,

    Alungă-mi tristeţea ce umerii-mi frânge,

    Du-mă la zeii ce viaţa mi-o cer,

    Şi cântă-mi aşa cum inima-mi plânge.

    Acoperă-mi ochii cu valul uitării

    Să uit tot ce-i rău pe pământ,

    Atinge-mi iubirea cu aripa zării

    Tu, alb inorog cu corn de argint.

  3. @ Shaman:
    Bine ai trecut pe aici si bine vei veni 🙂 Apropos, cornul de argint imi aminteste de mistretul cu colt de argint a lui Augustin Doinas.. Absolut fascinanta poezie, de altfel…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s