Obişnuit să trăiască în lumina reflectoarelor, omul Adrian Păunescu n-a putut muri altfel. A ţinut să ne adreseze mereu scrisori, uneori în versuri, înscenându-şi – în sens perfect literal al cuvântului – suferinţa, punând-o între ghilimelele liricului, dramatizând-o, fluturând-o ca pe un drapel în faţa tuturor, iar reflectorul canalelor de ştiri a făcut din ritualul trecerii lui un eveniment media, urmărindu-l pas cu pas, clipă de clipă, marcând ora la care inima i s-a întrerupt temporar, ora la care a început iarăşi să-i bată, operând câte un stop cadru asupra fiecărei etape a prăbuşirii lui. Spaţiul intim al omului Adrian Păunescu, spaţiul acela intim în care fiecare dintre noi este sortit să moară, a fost invadat de camere de televiziune, dat în vileag, transmis în direct, consumat de curiozitatea aparent empatizantă a televiziunilor.

Cu câteva zeci de ore înainte de moarte, omul Adrian Păunescu a insistat să rămână, până şi în faţa propriului sfârşit, poet şi mai ales actor. Patetismul ultimelor lui versuri s-au insinuat până la noi în felul unei ultime chemări de a umple, ca altă dată stadionul pe care, de această dată se petrecea propria lui moarte. Adrian Păunescu n-a putut muri singur, n-a putut rămâne singur în faţa sfârşitului, ci a simţit nevoia să o facă în prezenţa unui public numeros, susţinut de o „galerie” funerară, devenind el însuşi din actor spectatorul propriei sale morţi. Simţindu-se pe deplin nedreptăţit de contemporani şi nerecunoscut la adevărata sa valoare, el a încercat să dobândească, prin publicitatea făcută morţii sale, o ultimă – pentru el atât de necesară – asigurare că va rămâne în istorie aşa cum şi-ar fi dorit.

Pentru câteva zile a obţinut într-adevăr o îndoielnică eternitate. Scrisoarea fiicei lui a fost reluată pe unele dintre canalele de ştiri, corespondenţa intimă din el şi familia sa s-a transformat într-un fel de teleconferinţă la care putea participa oricine. Moartea lui a devenit „breaknews”, a devenit ştire de senzaţie, una dintre acele ştiri care are o viaţă mai lungă de câteva ore şi mai scurtă de câteva zile. Devenită ştire, moartea îşi pierde orice semnificaţie personală şi nu este valorizată decât drept ceva ce poate satisface o curiozitate deplasată, curiozităţi căreia îi pot fi smulse chiar câteva lacrimi ce vor fi probabil înlocuite, imediat ce se va trece la ştirea acordului cu FMI sau la cea despre legea salarizării unice, cu unele dintre acele frumoase cuvinte de duh, neaoş-româneşti. Ca orice ştire, ea nu are valoare în ea însăşi, ci numai în virtutea noutăţii ei.

Împotriva lui Adrian Păunescu nu s-a produs însă nicio agresiune. Moartea lui nu a fost invadată, post-factum, de coloratele camere de luat vederi, aşa cum s-a întâmplat în cazul sinuciderii Mădălinei Manole, un caz ce a demonstrat că presa română, cu puţine, întristător de puţine excepţii, este complet lipsită de simţ moral şi nu respectă nicio normă etică atâta timp cât ele nu produc acele preţioase puncte de audienţă, morala şi etica valorând ceva numai în măsura în care pot vinde minute de publicitate. Dar nu, cazul lui Adrian Păunescu este unul în mod radical diferit. El s-a folosit de bună voie şi nesilit de nimeni de acest uriaş organism, de această impresionantă infrastructură media pentru a-şi propaga moartea lui în vârful canalelor de ştiri, frica lui – rămasa lui însuşi străină – în faţa morţii s-a transformat într-un ultim, disperat, strigăt de ajutor, crezând că, îndoielnica noastră jumătate de prezenţă îi va servi spre eternizare.

Adrian Păunescu n-a murit. Moartea lui a fost un succes al canalelor de ştiri, însă lui, personal, nu i-a reuşit. Moartea lui a fost un eşec desăvârşit, un eşec asupra cărora în niciun caz noi – iar el cu atât mai puţin – nu vom mai putea reveni. Transformată în spectacol de către omul care a insistat, s-a rugat de noi să-l lăsam să fie poet şi performer până în ultimul ceas, moartea lui s-a consumat în public, iar cel care a murit, a făcut-o fără să fie prezent, fără să fie, nici măcar în ultima clipă, el însuşi. Cerându-ne nouă, tuturor, să-l asistăm la acest „eveniment” care ar fi trebuit să rămână unul numai al lui, moartea lui Adrian Păunescu s-a transformat într-o moarte de duzină.

Şi cât de infinit mai potrivit ar fi fost ca departe de ochii „tulburători” ai lumii omul Adrian Păunescu să-şi ofere, lui însuşi, darul unei morţi perfect omeneşti şi umane; să n-o literaturizeze, să n-o dramatizeze, să nu permită vileagului să-l văduvească de intimul suprem, de propria moarte. Ce frumos ar fi fost ca presa mâzgălită şi cea turuită să păstreze un sfânt moment de linişte, o clipă de reculegere. Deşi poate totuşi prea mult, ar fi fost îngăduit acel „Adio, adică rămâi”.

Advertisements

12 thoughts on “Cealalta fata a mortii

  1. foarte heideggeriana descrierea,dar mi-a placut foarte mult(poate de aceea),si cu prilejul asta am ajuns si la poezie…pacat ca se chinuie foarte mult sa rimeze…si pacat ca e scrisa de paunescu…nu pot face abstractie…,imi place doar mesajul titlului….,insa ,din nou,postarea ta e cea care imi place cel mai mult dintre cele parcurse de mine pe blog.

  2. Multi dintre cei ce au aruncat vorbe urate la moartea poetului nu au trăit rău nici în perioada comunista ,nici acum! Pentru mine ,un amărăştean , care muncea din noapte în noapte, Cenaclul Flacăra a fost o refulare, ceva de vis în acele vremuri. Vocea pătrunzătoare a poetului,şi cântecele barzilor ce au devenit celebrii aici,mi-au ostoit dorinţa de frumos,din acele vremuri! “Poet de Curte” nu. Atunci când a fost interzis Cenaclul ,am simţit un gol imens!

  3. @ Anonim: Multumesc de vizita..Asa este, descrierea este destul de heideggeriana, pentru ca fenomenul insusi e un fel de Moartea lui Ivan Ilici in varianta romaneasca…

  4. Se pare ca a trait cu obsesia popularitatii…
    Din pacate, ca multi alti romani daruiti, a fost prea explicit, prea inteles de catre adulatori si neprieteni, deci n-a avut nimic misterios…
    Cei ce vom trai vom vedea ce-a ramas…

  5. cel mai mult e dureros ptr eminescu-san, cred, saracul, a acuma “luceafarul poeziei romanesti” 🙂 si este citit, citit, ca un geniu-pustiu, si nimeni nu spune… mah, imi place poemu cesta ori cela, nununu … toata lumea zice,… ah! luceafarul , dar e capodopera poeziei romanesti!, varful de lance, the best poem ever … hmm.. quintesentza! ah, da, genial! … (dar oare… de ce…, nu stiu,.. treaba lui?!?!?)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s