imaginează-ţi cum ar fi să-ţi împrăştii trupul pe vreo câteva sute de metri – cam două staţii de tramvai, să zicem de la Römerhof până la Hassemanstrasse. Nu, nu vreau să-ţi spun eu cum ar fi, ci vreau să ne imaginăm împreună cum ar arăta câteva degete de-ale tale plantate în gardul viu din dreptul grădiniţei, ce frumos ar putea îmbrăca scalpul tău semaforul din centrul intersecţiei cu brăduţi argintii şi poate că ochilor tăi verzi, enigmatici, le-ar sta bine drept globuri pe cele mai de sus mlădiţe, ca să nu se mai sature de privit. Freiburgul, sub zăpadă, e o încântare. Dar nu, nu vreau să privesc eu prin ei, ci te rog pe tine să faci pentru o clipă exerciţiul ăsta, să te laşi înşirată de-a lungul micuţului bulevard freiburghez, să te încrunţi la mine atârnând de stâlpii de iluminat public, să-mi şopteşti descoperirile tale când o să trec cu tramvaiul într-o parte şi-într-alta, să mă veghezi de sus, suferind în ger, şi nerăbdătoare să mă înduplec să te dau jos de acolo, şi apoi să te refac, culegându-ţi mâinile şi buzele şi coapsele şi sânii – uneori greşit, prefăcându-mă că nu ştiu ordinea, încurcându-mă în fiinţa ta complicată ca o machetă de motor de avion, adormind cu tine alături, încă neterminată, ci numai aproape gata. Apoi, la sfârşit, numai eu ştiu cât de nerecunoscătoare îmi vei fi, cum vei uita toate lucrurile prin care am trecut pentru tine, nopţile pe care le-am pierdut reconstituind culoarea unghiilor tale, potrivind falangele în ordinea corectă, chinuindu-mă să disting tibia ta subţiratică de humerusul tău prelung, dezamestecându-ţi vertebrele, şi, în fine, lipindu-le pe toate, cu multă, multă trudă. Numai eu ştiu cât de nerecunoscătoare ai să fii şi cât de puţin o să-ţi pese când o să fii gata că eu ţi-am mijlocit trupul acela fermecător, că eu am ţinut la tine mai mult decât tu însuţi şi că te-am iubit mereu şi asiduu, cu mult înainte de a fi gata, pe când nu erai decât o schemă neclară în capul meu, şi un trup înşirat de-a lungul micuţului bulevard freiburghez. Apoi o să ne despărţim tocmai pentru că ne iubim atât de mult, şi o să ne vedem numai întâmplător şi întotdeauna tu o să te grăbeşti şi eu o să-mi aduc aminte, privindu-te, cu câtă atenţie îţi potrivisem genele, şi câte nopţi trudisem la aluniţa din colţul buzelor tale, numai pentru ca ele să-mi zâmbească acum ca două străine.

Advertisements

40 thoughts on “Colaj

  1. Îmi pare mie ori eşti în căutarea perfecţiunii?… Pe care, în cazul în care o produci. că de căutat nu mai are rost, deoarece ea este bine întipărită în minte, o vei da lumii să o vadă. Oricum, bestial, şi la porpriu şi la figurat, scris. Mi-o plăcut.:)

  2. Ah, asta era! Incepusem deja sa ma gandesc la un film pe care l-am vazut recent: “Tzar” si primele tale randuri ale tale ma duceau cu gandul la scena cu ursul care cotrobaie prin intestinele “tradatorilor”… Noroc ca era doar un mod de a ne capta atentia! 🙂 In rest, aceeasi parere buna despre tot ce scrii!

  3. o tristete inalta? mai stiu deutsch? Paul, de-abia astept sa te mai citesc, intrasem… pentru o alta… tcheva 🙂

    mai vrem, mai vrem… ! 🙂 da nu tristete inalta!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s