intoarcerea (poiestire)

[…] apoi Mara m-a ajutat să străbat pârâul acela ţinându-mi mâna în mâna ei şi punând înaintea mea piciorul pe fiecare piatră; ca un orb călăuzit de ea am ajuns pe malul celălalt unde m-am lăsat la pământ ca şi când aş fi suferit de leşin sau de alte încă mai stranii sentimente pe care îmi era greu să le numesc în negura aceea, dar nu, ştiam foarte bine că sângele nu se oprise, îl simţeam înfrunzindu-l pe frunte ca o iederă ce creştea dureros din mine – bea, îmi întinse Mara căuşul palmelor ei şiroind, dar aplecându-mi fruntea să beau, apa se umplu de mici peştişori roşiatici colorându-se ca un sirop de cireşe. am băut totuşi; îmi treceau prin minte atâtea, mi-ar fi plăcut să mor de moartea aceea sau să visez o alta, sau să încremenesc acolo şi să uit de durere sau durerea să uite de mine; asta până când m-am ridicat şi am început să merg iarăşi sprijinindu-mă de umărul Marei ca o aripă frântă, neputincioasă şi nedemnă de îngerul care-o purta, ca o aripă îngânând tot felul de gesturi pentru care Mara nu-mi mai cerea socoteală, ci se mulţumea să fie acolo, înaintând în tăcere, târând după ea nimbul acela defect ce se bălăbănea în urmă precum o uriaşă glugă umflată de vânt, până când, greutatea corpului meu a rămas undeva în urmă trăgându-mă şi pe mine la pământ, ca într-un dans, prăbuşindu-mă cu Mara deodată. plângeam sau Mara plângea, mi-ar fi fost la fel de greu să înţeleg, ridicându-mă, sfidând trupul acela cu un zâmbet trufaş, suferind însă îngrozitor de această trufie, reînvăţând să merg numai până la copacul de-acolo, îmi şopti încurajându-mă Mara, şi ce silă mi se făcuse de disperata dezordine a trupului meu până într-acolo încât aş fi putut să-i strig: lasă-mă! sau aş fi putut să mă prăbuşesc într-adins, să mă pedepsesc rostogolindu-mă la vale ca un bulgăre de pământ, strivind sub mine vreascuri şi frunze; acolo nu trebuia să rămânem prea mult. cât mai rămăsese de mers, nu ştiam; ştiam numai că oricât ar fi fost, într-atât obosisem încât nici să fi zburat şi n-aş fi putut ajunge. simţeam cum voinţa se deşiră în mine tot mai repede, hai, vino!, îmi strigă Mara, şi-n strigătul ei îşi făcu loc o imperceptibilă frică, şi mie nu mi-ar fi părut rău să vin, dacă aş fi putut să rămân acolo cu totul, să mă mut la ea, să locuim împreună, să împărţim trupul acela ca pe o cămăruţă în care eu să trag storurile şi ea să deschidă ferestrele, eu să fac ceaiul şi ea să-l îndulcească puţin; mi se părea absurd că ea ţinea morţiş la trupul acela al meu care mie, dumnezeu ştie dacă mi-ar mai fi trebuit vreodată – deşi înclinam să cred că nu; ea se legase de el ca şi când ar fi fost eu însumi şi oricât aş fi încercat s-o conving, nu vorbind, ci tăcând aşa cum n-o mai făcusem niciodată, nu reuşeam decât s-o aud respirând tot mai repede, oftând, suferind de efort, însă smulgându-mă mai departe, împreună cu propriul şi neputinciosul meu trup, din nereuşita mea moarte.

 

Breaknews

STIRE DE ULTIMA ORA!

In seara de sambata spre duminica a fost infiintata, de urgenta, Agentia Nationala de Sustragere a Fondurilor Europene (ANSFE). Potrivit schemei de salarizare care a ajuns, pe surse, in presa, se pare ca, pentru inceput, agentia va avea cate un birou in fiecare judet, care va avea drept sarcina sa alcatuiasca echipe de 2-7 oameni, cu varste cuprinse intre 7 si 77 de ani si carora sa le asigure un bilet pana intr-o capitala europeana. De aici ar urma ca aceste echipe sa inceapa operatiunea de sustragere pentru care au fost antrenate (daca mai era nevoie) in tara, fiecare persoana trebuind sa stranga, pana la intoarcerea in tara, suma minima de 10 mii de euro sau echivalentul ei in obiecte sau alte valute. Pentru ca sa nu existe insa probleme la vama, guvernul se gandeste deja sa stabileasca puncte de recoltare ale fondurilor europene la ambasadele si la consulatele Romaniei in tarile respective. Se apreciaza ca numai in doua luni numarul de angajati ai Agentiei va depasii 200 de mii, iar cu ajutorul fondurilor europene sustrase de ei Romania isi va putea plati primele rate catre FMI.

Premierul Romaniei Emil Boc, intrebat de catre reporterii TVR1 cu privire la necesitatea infiintarii acestei agentii, a raspuns ca va scrie cateva carti cu privire la acest lucru. Promitem ca, pe masura ce vom primi mai multe detalii, vom reveni cu amanunte.

A doua primăvară (scrisă cândva, prin 2003)

crescură dintr-o dată ca valuri pe oglinda

aproape adormită a mării înverzite

şi cum o voce-nceată de nu-i pricepi nici limba

se umple de viaţă-n ecouri înzecite

la fel acea-ntâmplare de nimenea văzută

ce străbătu frunzişul cu-n freamăt parcă stins

şi-i zgârie obrazul ca într-o joacă mută

se transformă-ntr-o seară din blând oftat, în plâns.

crescură dintr-o dată îmbrăţişând albastrul

ca umbrele prelunge de trupuri prinse-n dans

ca limbi de foc murinde ce-mbrăţişează astrul

şi-n strigăte şoptite şi-n aurit balans

îl mută de pe boltă, în zare coborându-l

ca pe un zmeu în flăcări, ca pe un cerc aprins

cu mângâieri de frunze purtate-n slăvi de vântul

ce le alintă-n cercuri şi le coboară-n nins.

crescură dintr-o dată pădure scăpărândă

copacii roşii-ai toamnei cu trupuri de bătrâni

ce fără să trăiască nu pot să moară încă –

tot sângerând de frunze sfârşi-vor nişte spâni.

şi-n negura albastră a nopţii ce se-ncheagă

precum o rugăciune din smirnă şi din fum

te-ai aştepta privind-o, să vezi pădurea-ntreagă

cum mistuită arde şi se preschimbă-n scrum.

dar flacăra-i tresaltă în noapte mai departe

neconsumând bătrâne braţele lor slăvind

nu viaţa dinainte, ci propria-le moarte

un efemer, sălbatic, prea-timpuriu colind.

o, ce frumoasă moarte cuprins-a întreg codrul

ce mândră-napoiere a sufletului lor

de parc-această moarte le fu de-a dreptul rodul

sau dreapta-le-nflorire spre slava tuturor.

 

Care este miza unui colocviu de fenomenologie?

(articol preluat din nr. 43/2010 al revistei Luceafarul de dimineata)

La finalul celui de-al şaptelea Colocviu anual al Socie tăţii Române de Fenomenologie, care s-a încheiat acum mai bine de o săptămână, se ridică, firesc, întrebarea dacă miza lui a fost atinsă, dacă el a fost unul reuşit atât în registrul filosofic, cât şi în cel (inter)uman. Ca unul care am participat la acest colocviu, am simţit cu atât mai mult că a oferi un răspuns pozitiv acestei întrebări înseamnă – dincolo de a-mi legitima mie însumi prezenţa la acest colocviu – a răspunde unei provocări pe care profesorul Gabriel Liiceanu a lansat-o în deschiderea lucrărilor şi care s-a dorit a fi o exigentă convocare a celor de faţă la sarcina de a face fenomenologie; şi nu numai atât, ci deopotrivă un avertisment că spaţiul public al unui colocviu nu poate oferi în nici un caz acel climat necesar pentru a face fenomenologie, ci că el, mai curând, se transformă în scena unui „spectacol filosofic” în care fiecare aduce aportul propriei sale acrobaţii, făcând o generoasă – dar lipsită de miză reală – demonstraţie de forţă. Astfel că, dincolo de întrebarea privitoare la miza acestui colocviu, se ridică o altă întrebare, mai gravă căci universal valabilă, aceea privitoare la sensul sau scopul oricărui colocviu filosofic, al oricărei întâlniri organizate ale unei comunităţi filosofice.

 

Oare este miza unui colocviu aceea de a face filozofie şi, în speţă, fenomenologie – lucru în privinţa căruia am fost asiguraţi, încă de la bun început că de către domnul Gabriel Liiceanu că nu vom reuşi? Ori poate că un astfel de colocviu nu trebuie aşezat sub muta dar fatala ameninţare a zecilor de „Caiete Dragomir”, dintre care profesorul Gabriel Liiceanu – cel care este, de altfel, descoperitorul acestor caiete şi cel care le mijloceşte culturii române – a înşirat câteva – destule – pe pupitrul de la care vorbea, pentru a ne aminti cum se face fenomenologie?
E limpede cred că, oricât de reuşit ar fi, un colocviu de fenomenologie nu ar putea niciodată atinge miza filosofică a „Caietelor Dragomir”, ci ca un astfel de colocviu are deopotrivă mize mai personale si mai umane. Întâlnirea celorlalţi care fac parte din aceeaşi comunitate, cimentarea acestei comunităţi prin relaţii de prietenie sunt, în fond, lucruri poate la fel de importante ca şi a face fenomenologie, de vreme ce ele sunt lucrurile care poate oferi acel climat afectiv în care fenomenologia, ca orice „înţelegere colorata afectiv“, sa fie cu putinţă. Sigur că e grozav să te poţi închide în cămăruţa ta si sa faci acolo fenomenologie, neştiut de nimeni, în secret, aşa cum a făcut – în bună măsură silit de împrejurările istorice – Dragomir, de exemplu, dar mai cred că, dacă această întreprindere nu este făcuta în vederea întâlnirii cu celălalt – aşa cum, la Aristotel, odihna trebuie să fie în vederea mişcării şi nu în vederea ei înşişi – atunci când ea devine miză a ei însăşi, risca sa ramana fie necunoscută şi neîmplinită, fie să se consume ca un puseu de aroganţă a celui care va aştepta sa fie descoperit cândva, de cineva, pentru ca gândirea lui să fie acum, în sfârşit „dată în vileag” şi redată umanităţii. Departe de mine gândul că acesta din urma este cazul lui Dragomir. Mai curând cred că izolarea lui, ca şi cea – mai blândă, caci mai încărcată de prezenţa autentică a celorlalţi – a lui Noica se datorează, în bună măsură, condiţiilor istorice care i-au smuls, mai ales pe cel dintâi, din mediul său de la universitatea freiburgheză, văduvindu-l de adevăratul său destin filosofic. Cred că, pentru Dragomir ca şi pentru Noica a face fenomenologie „în secret“ –  Noica însuşi îşi numeşte demersul din Devenirea întru Fiinţă unul fenomenologic – reprezenta singura formă îngăduită de existenţă, singura formă de a construi un acasă fie şi artificial artificial, în care să se poată trai.

 

Profesorul G. Liiceanu a pus problema, în discursul său din deschiderea colocviului, în aceeaşi termeni în care o formulează şi Dragomir, referindu-se la raportul – esenţial pentru fenomenologie şi pentru gândirea ca atare – dintre intim şi vileag, considerând că fenomenologie se poate face numai în sfera „intimului”, iar că atunci când aceasta este data „în vileag“ se devalorizează, suferind o puternica inflaţie, devine salt acrobatic pe o scena de circ unde fiecare face demonstraţii de agilitate. Cred însa că raportul dintre intim si vileag este unul mult mai dinamic si mai complex si ca cele două „spaţii” alcătuiesc o pereche asemenea raportului heideggerian dintre ascundere si neascundere, iar că miza unui colocviu de fenomenologie este aceea de a pune la lucru această dinamică în folosul ambilor termeni ai raportului, de a infuza, cumva, „vileagul“ cu intimul fiecăruia, fără ca aceasta din urmă să sufere o transformare radicală. Caci cum altfel ar trebui înţeles discursul „dublu“ al lui Gabriel Liiceanu – dublu căci punea in joc un lung dialog privat cu Gabriel Cercel – daca nu ca o încercare de a da in vileag ceva din intimul său, fără ca prin aceasta el sa se devalorizeze; ci, dimpotrivă, fiind transformat şi preluat în intimul fiecăruia, metabolizat de fiecare in parte.

 

A ridica însă problema raportului intim-vileag înseamnă, cred eu, a face fenomenologie – căci discursul fenomenologic se afla exact în centrul acestei probleme, fiind, de fapt, nimic altceva decât o încercare de a „da in vileag“ viaţa aşa cum este ea „în primă instanţă”, păstrându-i totuşi „intimul”, nedistrugându-i, prin conceptualizare, caracterul viu. Ca hermeneutică a facticităţii, fenomenologia este, în esenţa ei, o chestionare a raportului intim-vileag. Iar dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, atunci discursul inaugural al domnului Liiceanu poate fi deopotrivă înţeles ca o convocare – radicală şi insolită – la a face fenomenologie, ca o încercare de a ne determina pe noi, cei prezenţi, să ne asumăm în mod conştient tocmai această dinamică intim-vileag, ca şi sarcina de a nu fi numai doar nişte străluciţi „performeri” interesaţi ca numărul nostru să iasă bine.

 

Depăşirea matematicii prin analiza logica a tuturor posibilităţilor

Acum câteva milenii, cei mai înţelepţi oameni ai planetei purtate pe atunci în spate de o oarecare dar uriaşă ţestoasă, descopereau numerele. Deodată cu ele se înfăţişa omenirii însăşi posibilitatea matematicii – şi a matematicilor superioare, se-nţelege (superioare, adică ălea cu litere). Grăbiţi să-şi lege de gât una sau alta dintre ele, oamenii n-au mai stat nicio clipă să se gândească dacă descoperirea lor nu era, mai curând, rodul unei fundamentale erori de înţelegere, decât rodul geniului uman. Drept pentru care, la multe secole de la această uimitoare descoperire, e nevoie să ne întoarcem în acel moment incipient, pentru a aşeza pe baze solide întreaga coşmelie.

Să începem, deci, cu lucrurile cele mai simple. Orice occidental încuiat rău ştie că 2 e mai mare decât 1, că 4 e mai mare decât 3, şi aşa mai departe. Observaţia e banală, dar e greşită. În ce sens, vin eu şi întreb, e 2 mai mare decât 1? În sensul că e mai înalt? Sau poate e mai vârstnic? Acestea ar putea fi nişte răspunsuri pertinente, desigur. Căci ne-am putea închipui că toate numerele sunt un singur număr, dar la diferite vârste. 1 este 2 pe vremea când era în leagăn, 3 este, de fapt, 4 numai că un 4 imatur şi subdezvoltat, fiecare număr fiind un fel de fotografie, la diferite vârste, a unui singur număr. Dacă lucrurile ar sta într-adevăr aşa, atunci e limpede că diversitatea, agasantă deşi ordonată a numerelor ar fi numai o iluzie a timpului. Numai trecerea timpului a făcut ca tânărul, eternul 1 să se facă 2, şi aşa mai departe, la infinit. (Aristotel pe semne că n-a înţeles asta când a definit timpul prin raport la numărul mişcării. Păi cum dracu´ să explici timpul cu ajutorul numerelor, când numerele nu pot fi înţelese în absenţa timpului). De unde rezultă ca matematica e valabilă numai pentru că există timpul. De unde rezultă că Dumnezeu, care, dracu´ ştie, poate există, e absolut afon la matematică, mişcându-se în orizontul eternităţii. De unde rezultă, de asemenea, că adevărurile matematice, luate drept etalon al oricărei cunoaşteri şi al oricărei filosofii vreme de secole sunt o mare gogomănie. De unde rezultă, printre altele, că Descartes, dar mai ales Spinoza cu a lui obscenă etică au bătut câmpii rău de tot. Credeaţi că e o evidenţă faptul că 2 e mai mare decât 1? Vă înşelaţi, pentru că expresia „mai mare” e lipsită de sens. Să facem o analiză logică a limbajului. Ce înseamnă „mai” şi ce înseamnă „mare”. Şi, la urma urmelor, dragilor, cine a înţeles măcar ce înseamnă 1? Ia să veniţi imediat cu o definiţie. Gen proxim şi diferenţă specifică, fiindcă altfel, dacă veniţi cu aberaţii, aţi încurcat-o (Pentru acei afoni nu numai la matematică, dar şi la gramatică, „aţi” se scrie aici fără cratimă. Luaţi-o aşa, drept bună, că dacă vă dau explicaţia, n-o s-o ţineţi minte).