CRACIUN FERICIT!

Advertisements

Marcel

Marcel era submersibil la orice sfat. Oricine ar fi fost în stare să exprime, cum trebuie, o părere coerentă, ar fi sistat imediat efluxul de epitete la adresa ireconciliabilului flăcău, şi s-ar fi învrednicit numai la o scuturare lăuntrică din cap şi la rotirea ouriborică a ochilor în semn de profundă mirare. Lui Marcel i-ar fi trecut poate, ca o secantă, prin capul lui gol, numai uneori acoperit cu glugă, imensa idee că ceilalţi îi sunt strident împotrivă şi ar fi plâns asemenea unei fete docente, în faţa nobilelor păpuşi sfâşiate isteric de sora mai mică. Dar Marcel nu suferea nici de apariţii de ură, dar nici de fantomaticele nepăsări de care te-ai fi aşteptat să-l vezi cuprins, ci înainta ca un crucişător sufletesc folosind tot felul de cauze şi de efecte de stil, spre a amorţi în el singurătatea. Marcel nu era numai lăuntric intangibil, dar era cuviincios ca o căprioară şi, când se cădea, vesel. Dacă erai fată, te-ai fi putut săruta liniştită cu el, şi la urmă ai fi putut găsi o tainică plăcere în a nu-l mai băga în seamă, pentru câteva irepresibile zile, la sfârşitul cărora te-ar fi podidit, ca un plâns totuşi vag, mila. Şi de data asta l-ai fi sărutat, cuprinzându-i cu amândouă mâinile obrajii feerici şi ţi-ai fi dat seama că nu te poţi mulţumi numai cu atât. Numai ţie, dar Marcel ar fi început să-ţi placă. Iar el, deşi submersibil la orice sfat, şi lăuntric intangibil, s-ar fi lăsat iubit cu aceeaşi reverenţă cu care ar fi iubit la rându-i, şi nici n-ar fi îndrăznit să-şi închipuie că lumea ar fi putut fi aşezată într-altfel. Iubind şi suferind uneori, Marcel nu s-ar fi sfiit să moară de unul singur, ca o lumânare, şi nu s-ar fi simţit nicio clipă, murind, vinovat.

O constatare omagială

Iata ca, astazi, blogul meu a implinit doi ani. Cu acest neasteptat prilej, m-am gandit sa scriu un scurt fragment “de moral” si profit tot acum (a-diacritic) de ocazie – pentru ca s-ar putea sa fie ultima – sa urez tuturor citorilor si cititoarelor, tuturor lecturanzilor si lecturandelor, etc.,tot ce se cade intru urare acum, in preajma sarbatorilor de…, etc.

spre fericita compensatie, un fragment pe care il stiti, probabil, dar intru care, certamente (ca sa-mi asez cravata lingvistica) nu v-ati imbucurat cu asupra de masura, asa cum s-ar cadea…

Şah-mat (Death doesn’t translate)

Acuşi o sa fie 2011. Mie, unul, mie cam teamă. Mi-e frică de crăciun şi de revelion şi de anul nou. Mi-e frică, de asta le scriu cu literă mică, ca să le pedepsesc. De crăciun mi-e frică, pentru că nu mai cred nici în moş crăciun nici în altceva, de revelion mi-e frică pentru că nu se poate sărbători de unul singur, e nevoie de o armată ca să poţi accepta că ai mai pierdut un an, ca ai mai ratat încă 365 de zile şi că tocmai te pregăteşti să ratezi, superb, alte 365. De anul nou mi-e frică mai ales pentru că n-o sa fie nou decât vreo câteva minute, maxim câteva zile. Apoi o să îmbătrânim în el. O să ne îmbâcsim de ratări şi de nereuşite, de regrete şi de neîmpliniri, de nostalgii şi de păreri de rău, de stranii presimţiri şi presentimente, de junk-food şi de coca-cola.  La urmă, de silă, o să vrem un alt an, unul nou, mai bun decât ăsta. Dar o să fie tot la fel ca înainte, aceeaşi melodie, ianuarie-februarie, apoi brusc o lună indefinită şi goală care o să dureze, cu intermitenţe, până când o să fie iarăşi crăciun, revelion, anul nou, tot aşa, prin surprindere. Nici n-o să ne dăm seama. Mi se face rău de atâta grabă, se învârteşte camera cu mine, mi-e greaţă. Nu ştiu de ce dracu’, dar pur si simplu nu poate să fie altfel! Şi ce e mai trist, e că după o vreme oamenii o să înceapă să obosească de jocul ăsta, apoi o să se îmbolnăvească şi o să moară. O să moară oamenii pe care nu i-ai cunoscut niciodată, dar din când în când o să moară oamenii pe care-i iubeşti, şi fără de care nu poţi trăi. Pentru că jocul nu se poate pierde decât dacă se joacă, şi nu se poate juca decât, neapărat, până la capăt. Nu merge să te opreşti „la pauză”. Nu există time-out. Şi e mereu mai rapid, ianuarie-februarie, cât de repede poţi să silabiseşti şi ele ţi-au distrus deja viaţa, eşti un sufix al propriului tău trecut, o pânză de om, care se pregăteşte de ultima partidă, de ultima rundă. Un inofensiv Ivan Ilici. Death doesn’t translate. N-o să se întâmple acum, dar cândva tot o să se întâmple. O să ajungeţi, cum se zice, la rând. Poftiţi, vă rog. O să încercaţi să dărâmaţi toate piesele de pe tabla de şah, dar moartea o să le aşeze, frumuşel, pe toate la locul lor. Şi atunci o să vă vină, credeţi-mă, cam peste mână, să muriţi. Adică n-o să vă fie tot una.

Telemann – Trio Sonata for Recorder & Violin in D Minor

Pentru ca nu mai gasesc nicio placere in a folosi diacritice, iar voi va plangeti mereu, pe bloguri si pe tot felul de saituri, ca simtiti o placere enorma citindu-le, decat sa aduc un atare deserviciu imaginii mele in ochii vostri, am hotarat sa va las sa ascultati un fragment muzical plin de mirobolante si fantasmatice diacritice preclasice…

Cu exagerata bunatate,

autorul

Labirint

De felinarul din faţa băncii spânzura o pisică. Doar câteva blocuri mai încolo doi băieţi loveau de perete, mecanic, o minge. Am intrat. Nici eu nu mai ştiu unde. Am urcat până la nu ştiu ce etaj. Am bătut la o uşă, dar nu prea conta care. Nu mai ştiu dacă am intrat. Nici dacă am ieşit vreodată de-acolo. Poate că a fost, poate că n-a fost aşa. Nici eu nu mai eram sigur. Nici nu mai ştiu unde am fost în seara aia, după ce m-am aşezat pe pat, nefumând, doar aşteptând să-mi vină chef de ceva. E lesne de închipuit că am coborât până jos. Mai mult să iau aer decât pentru altceva. Apoi m-am întors. Apartamentul în care intrasem la întâmplare era chiar apartamentul meu. Sau ar fi putut să fie şi ar fi fost chiar interesant, dacă eu aş fi putut să-mi dau seama. Însă acum nu puteam să fac diferenţa. De unde plecasem si unde ajunsesem? Era unul şi acelaşi apartament? Ajunsesem din pură întâmplare, sau dintr-un straniu reflex? Nu înţelegeam mare lucru din ce se întâmplase în seara aia cu mine, şi ce era şi mai grav, începeam să nu mai înţeleg nici asta. Uitam. Mă aşezam pe pat, nefumând, doar aşteptând să mi se facă somn. E în regulă, îmi spuneam, o să adorm. Gândul era liniştitor. Apoi mă duceam iar până jos, reveneam în altă cameră, mă aşezam într-un alt pat, de felinarul din faţa băncii spânzura o minge, doar câteva blocuri mai încolo doi băieţi loveau de perete, mecanic, o pisică. Când am coborât am uitat unde eram. M-am întins pe cadamâr, pe macadaz, pe cadamaz, pe caldarâm, am reuşit să-mi amintesc, până la urmă. Câteva mingi mai încolo două blocuri loveau, mecanic, un băiat. De pisica din faţa băncii spânzura un felinar. Nu mai ştiam unde eram, mi se părea, dar nu eram sigur. Eram gata să risc. Am urcat într-o scară, până la nu mai ştiu ce etaj. Cred că cineva lăsase uşa deschisă. Poate am intrat. M-am întins pe pat, nefumând, doar aşteptând să mă liniştesc. Apoi am plecat iarăşi, mânat de nu mai ştiu ce, până jos. Afară se făcuse noapte. De felinarul din faţa băncii spânzura o pisică. Dar nici n-a mai trebuit să mă uit. Ştiam că era aşa. Să verific mai departe. Fără să mă uit, am ghicit că doar câteva blocuri mai încolo doi băieţi loveau de perete, mecanic, o minge. Am ştiut că universul începea să se repete. Câştigasem. Din acel punct mi-am amintit totul.

 

Am orbit, plângeţi-mă.

am orbit, plangeti-ma

am orbit. privirea mea e numai tâmple. cad. faceţi loc, mâinilor! transpir o prezenţă. în jurul meu cresc ziduri. nu mi-e greu să trec prin ele ca o fantomă. Ziduri, ziduri la nesfârşit. trupul meu de nevăzător e subţire ca o placentă. ziduri, ziduri la nesfârşit. copile, mie nu mi-e frică să trec prin ele. (mă strecor ca prin râset). ziduri, ziduri, ziduri. ca un vălătuc plutesc prin ele, ca un nimb strălucitor, mânjindu-le cu har. sunt orb, plângeţi-mă. ziduri, ziduri, la nesfârşit. aburind de trupul meu ca de măruntaiele unui ied abia jertfit. ziduri, ziduri, ziduri, numai ecoul meu însumi se loveşte de ele ca de nişte oglinzi şi tresaltă. ţie, doamne! – desfrâu de prezenţe. mie nu mi-e greu să trec prin ele, ca un duh tânjind după trup, iubindu-te. ziduri, la nesfârşit, numai sudoarea trupului meu se prelinge pe ele picurând ca dintr-o candelă, ca dintr-o tristeţe aţipită, abia fumegând, înşirându-se în urma mea ca o privire pentru care nu mai sunt viu. deodată, am fost altcineva. (mie nu mi-e frică să trec prin ele – mă strecor ca prin râset).