de parcă caut, de parcă sunt căutat

nu eram în stare să; zilele se scurgeau inerte, ca nişte cadavre purtate de ape la vale. mă târam până la cuvinte. nu reuşeam să; singurătatea egală, monotonă, asurzitoare. voiam să-ţi scriu, dar simţeam cuvintele cum se subţiază în mine, nu mai puteam nici măcar să; moartea trebuie să fie asemănătoare, şi mai trebuie să fie de-adevăratelea. mi-e silă de orice gând dus până la; să rămână totul mai bine suspendat, frânt în chiar clipa în care; o jumătate de gură cu care nu se poate săruta. o mână cu care nu se poate prinde. un singur plămân, ca o a altă inimă. în locul inimii. ataxie deplină. atât. nu mai ştiu unde sunt. nu trebuie să ştiu. mă vărs dintr-o zi într-alta ca printr-o dumnezeiască canalizare. de parcă caut ceva. de parcă sunt căutat. mă întorc în matcă cărunt, cu voinţa atârnându-mi de ţeastă ca un steag. de parcă caut, de parcă sunt căutat. nu eram în stare să; mă târam; nu re;

***

sordida amintire de tren, pleoapele ei îmbălsămate, întunericul de molie orbecăindă al vagonului. toate astea mi se învârteau în cap când eram deja de ore bune ajunşi, când tu forfoteai pe lângă mine răsfoind batjocoritor o carte, apăsându-te pe umărul meu şi născând în mine acele buline care se cheamă instinct sexual, hrănind acele plante care se numesc plăcere şi care înfloresc mereu în apropierea ta; mă clatin de dorinţă şi cad ca un trunchi retezat de om mare, îmbătrânind voios, la lumina oaselor tale albe. şi până mâine o să fie mai întâi duminică, o să ne bucurăm de ziua aceasta prin împerecheri şi prin naşteri, o să ne agăţăm îmbrăcămintea de lustre şi o să costumăm spătarele scaunelor, iar noi o să ratificăm tot felul de tratate, goi ca nişte piei roşii abia născute, o să cântăm pe două voci oda bucuriei şi o să creştem în sfinţenie precum porumbeii în cuiburi. apoi o să ne închidem într-o cameră supunându-ne setei şi foamei, o să îndurăm, fiecare pentru celălalt chinurile de nepreţuit ale primilor oameni, până când o să încetăm, îmbrăţişaţi, să ne mai dorim altceva decât să ne devorăm unul pe celălalt, să ne îmbrăţişăm lăuntric, cu tuburile digestive, să ne ghemuim în alveolele pulmonare ale celuilalt şi să ne strigăm de acolo iubirea. n-ar mai exista nimic după, numai un fel de christos care îţi taie respirarea alcătuit din noi ca din două catene de ADN şi pe care fiecare dintre noi, dacă ar mai trăi, l-ar numi eu însumi.

vita nuova

la capătul înmormântării ştiam un singur lucru: că îmi căpătasem vocea mea, pe deplin personală, cu sincopele sau cu graba ei, că de-acum eram singur şi că singur trebuia să văd dacă merita sau nu să cresc mare, dacă merita să mai rămân sau nu în faţa mormanului de pământ proaspăt, pe care cineva uitase câteva coroane de flori, şi că orice aş alege, alegerea mea ar fi fost ceva important. înţelegeam acum că dacă n-aveam forţa să duc ceva până la capăt nici nu mai aveam dreptul să cer cuiva ajutor, că renunţasem, în clipa aceea, la mine aşa cum mă ştiam până atunci, şi că de acum trebuia să construiesc, pas cu pas, un om cu care să pot cât de cât să trăiesc şi care să poată face măcar din când în când vizite la prieteni. ştiam că nu-mi mai puteam dori orice, că eram dator să fiu reţinut şi serios, că trebuia să-mi iau umbrelă atunci când plouă şi să sufăr de căldură atunci când era cald, că trebuia să transpir ca oamenii mari şi să râd tot ca ei şi să mint. în timp ce mă întorceam acasă, singur, mergând cu lentoare de-a lungul străzilor pline de noroi şi de bălţi, ştiam că nu era îngăduit să mă uit înapoi, peste umăr, că nu trebuia să cer un răgaz, un timp interstiţial în care să-mi vin în sine, şi că tocmai această venire trebuia forţată precum o naştere prematură. îmi aduc aminte şi acum de mersul meu care îşi schimba ritmul şi forma, pe măsură ce înaintam, ca şi cum nu numai fizionomia dar şi osatura suferea în mine profunde schimbări, îmi amintesc cum lucrurile începeau, treptat, să apară altfel şi cum, luând colţul, am încetat dintr-o viaţă ca să încep o alta.

 

declaratie de iubire

când învăţ eu să scriu o să vă învineţesc tuturor retina, o să vă stropesc petele galbene şi petele oarbe cu benzină şi o să vă dau cristalinului foc, ca să simţiţi şi voi ce mare, nesfârşită dragoste de omenire zăcea în mine, mută, inexprimabilă, ca singurătatea unui bolnav de autism. e o doză de nebunie în iubirea asta a mea, recunosc, dar cât mi-ar plăcea să vă înflăcăraţi şi voi, măcar până la jumătatea nervului optic, de ea, să simţiţi măcar „vizual”, atât cât se poate simţi altfel decât cu foarfecele straniu al mâinilor care retează pretutindeni contururi şi împung mai înainte să îmbrăţişeze. când învăţ eu să scriu – şi tot o să învăţ până la urmă – o să-mi înfig cuvintele în timpanele voastre ca pe nişte mici instrumente de acupunctură, totuşi întru câtva dureros, pentru ca astfel să asurziţi şi voi de strigătul meu, de nestăvilitul meu dor de oameni care zace în mine ca un ţipar într-un mâl respirând smârcuri şi alge…sunt prea obosit ca să mai învăţ să scriu;

 

poezie de 1 yuan

opreşte-mă înainte să schimb obişnuinţa în obsesie. n-am învăţat niciodată să las margini foii albe de hârtie. din prea multă gelozie şi har de a umple totul cu litere. pământuri numai ale mele. nu litere, ci tâmple sparte. nu litere ci spaime albe. cu degetele mele ca nişte sănii lăsând dâre vagi de disperare în urma lor. vreascuri mocnind. nu ştiu dacă ţi-am spus, dar toate cuvintele mele au o copilărie frumoasă şi aproape fără sfârşit, înainte să se facă mari. păstrez caietele cu versuri de când eram mic, sperând că o să crească până la urmă. tu nu ştii să creşti, mi-ai spus!, aşa e, atunci poate că o să învăţ de la ele. tu – nu ştiu de ce îmi spui tu, mi se pare un cuvânt straniu, şi oricum spunem tu la toată lumea – n-ai învăţat nimic. bine atunci. poate o să învăţ de la ele. mi-am promis să nu mai scriu… o să scriu însă pentru că, ai dreptate, tu nu-ţi ţii niciodată promisiunile. iarăşi tu. câteodată îmi place să fiu tu. mă furişez în el şi gata, mă simt uşurat de povara acelui apăsător eu. spus de tine, tu sună ca o duioasă invectivă. aş prefera, decât să-mi spui tu, mai bine să mă săruţi. regret toate acele lumi în care pierdem timpul spunându-ne unul altuia tu în loc să facem dragoste. pronumelor personale ar trebui să li se spună pronume de singurătate. când ţi-ai dat seama că nu sunt tu însuţi? că eu nu e tu? iubindu-te n-am avut niciodată timp să mă gândesc la asta. am scris, dar nu ştiu ce am scris. îţi promit însă că n-o să mai scriu. cuvintele sunt cel mai mare handicap al unei limbi. ne jucăm cu ele, şi ele nu ştiu nici măcar să fie inutile. ascuţim tot felul de pronume şi scornim alte şi alte categorii de realitate. dar eu vreau să te iubesc înafara cuvintelor şi aşa vreau să mă iubeşti şi tu. de asta nu mai vreau să mă consum în cuvinte. nici măcar un ultim cuvânt nu-mi mai doresc, fie şi un cuvânt în care să strâng toată neputinţa mea, etc.