sic tranzit gloria caeli

întorcându-mă abia spre dimineaţă acasă, învins şi întru câtva ameţit, nu era deloc greu să-l iau drept înger pe cel ce se târa în faţa mea, de-a lungul străzii, cu aripile-i totuşi cabrate şi cu nimbul strălucindu-i cam ca un bec de 60 de watts. trebuie să-l urmăresc, mi-am zis, cu uimirea îndesindu-se în mine şi grăbind, pe cât puteam, mersul. deşi pe jumătate desfăcute şi atingând cu vârfurile ascuţite pământul, aripile rămâneau nemişcate, ca două buze enorme, îngheţate într-un zâmbet. nici vorbă de zbor. nu era greu să mă ţin după el şi chiar să rămân nevăzut, căci strălucirea nimbului trebuie să-l fi orbit ca o lumânare uriaşă. apoi, cât de brusc s-a oprit! atât de brusc încât ecoul paşilor mei înşirându-se pe caldarâm, străluci o clipă, ca un gâlgâit, înainte ca marea de linişte să-l fi acoperit. nimbul se mişcă scurt într-o parte şi-ntr-alta – abia dacă îndrăzneam să respir şi-aproape ajunsesem să cred că nimbul acela tocmai intrase la ceva bănuieli – dar apoi se auzi un fâşâit scurt, cumva liniştitor, ca de fermoar coborât; aripile se strânseră încet, într-un gest de sfiiciune şi teamă, iar nimbul scăzu ca o lampă cu gaz pe sfârşite, devenind mai curând albăstriu; apoi, cu un pocnet, se stinse de tot. în locul acela unde ceva mai devreme nimbul tresărise alarmat, ca o glugă umflată de vânt, întorcându-se într-o parte şi-ntr-alta, s-ar fi putut auzi acum o interjecţie molcomă, prelungă, aproape lascivă şi susurul blând al jetului de urină stropind bucuros caldarâmul. am aşteptat cu respirarea tăiată, nemişcat în întunericul deplin. după o vreme, tot cu un fel de pocnet scurt, ca de piston, nimbul şi-a reluat strălucirea oglindită de-acum în gălbuia băltoacă pentru cam o jumătate de clipă. cu aripile arcuite impunător, deşi totuşi numai pe jumătate, îngerul porni iarăşi la drum, oarecum uşurat. şi eu mi-am luat seama şi l-am urmat, ajungându-l, după câteva sute de metri şi trecând mai departe. ajuns în dreptul lui şi privindu-l cumva încurcat, i-am zâmbit; dar el nu mi s-a părut să se fi sinchisit.

Advertisements

rugăciune în spirală

(tu eşti cam fluşturatic, doamne)

nici n-aş simţi dacă ar creşte din mine o aripă ca o mitralieră, dacă m-aş înarma cu aripi până la dinţi mi-aş da seama neîndoios până la urmă, dar vai, ar fi al dracului de târziu, aş avea deja aură de tanc, grea, metalică, sfinţind împrejurul cu salve de tun, sărbătorind fiecare atingere ca pe o spintecare. nici nu mi-aş da seama când dumnezeirea m-ar transforma într-un soldat, o maşină de ucis mi-ar fi peste mână să fiu, dar aş reuşi admirabil până la urmă, aş aduna laurii victoriei pe fruntea mea ca un arc de triumf, s-ar săvârşi acte de supremă iubire în numele meu şi s-ar muri cu multă încăpăţânare, dumnezeule, tu carele toate eşti şi în toate, primesc să fiu în numele tău purtătorul de steag al furiei tale, numai că puterile mele sunt mărginite, mădularele mele obosesc de slava ta al dracului de repede şi uneori, de la atâtea cadavre şi de la atâta putoare îmi vine să vărs şi ameţesc şi tremur. iartă-mi, doamne, partea femeiască şi fă să se plinească prin mine veacul, moaie şi îndulceşte totul ca o adiere atomică, şi aripile mele înarmate vor trece prin tot ca prin nimicul începător pe care l-ai chinuit, doamne, şi l-ai preschimbat în alt nimic şi în oameni. fie puterea ta în mine, doamne, sau mai bine odihneşte-te câteva veacuri şi lasă-mă pe mine să fiu un pic dumnezeu, şi promit că o să aduc pretutindeni o atât de nobilă ordine încât tu, doamne, o să te simţi bătrân şi înfrânt. tu eşti cam fluşturatic, doamne, iar eu, eu am certă vocaţie de zeu.

poem

oraşul mic, întortocheat ca o ureche de pisică, se vădea la răstimpuri din blana deasă, blond pubiană a ceţii, pe când era într-o doară dimineaţă şi hornurile străvechi sângerau de fum ca după o tandră dezvirginare nocturnă, secretă. străzile, casele, totul puţea a dragoste, a împerechere hibernală profundă, a scormoniri după vechi, aiuroase simţiri. era pretutindeni zvon de neînchipuite pătrunderi, de priviri ruşinate, pline totuşi de o tandreţe fără pudoare, de falange elongate ca nişte mătănii îndelung şi de-a-ndărătelea folosite. aerul era învălătucit şi viclean şi duhnea a sărbătoare ca un patrafir în săptămâna luminată. ningea răbdător, paşnic, oval, şi albul fermecător al zăpezii se silea să acopere străzile, casele, ca pe un trup gol, insuportabil de gol, pictat într-o biserică în locul altarului. dimineaţa avea aerul că abia acum aruncă, într-o şăgalnică, sibilinică grabă o haină pe ea, şi cerându-ţi să-ţi întorci o clipă privirea se vrea totuşi o ultimă oară privită, admirată, cântărită cu dragoste de la sâni în jos şi în sus cu o mică oprire pe coapse, înainte să se vâre în fâşul de un alb întristător de opac. începeam să-mi amintesc, aşteptându-te, tot felul de lucruri, răscolind la întâmplare colile ministeriale pline de mâzgălituri şi de desene ale memoriei mele, apoi iarăşi erotismul fluorescent al dimineţii mă pătrundea  ritmic, molatic, sonor, până când mă redescopeream din nou, după multă vreme, şi intram bucuros în posesia trupului meu ca şi când, parfumatul de el, ar fi fost altceva decât trup. mă frăgezeam aşteptând, ochii mi se dizolvau misterios în orbite aruncând jerbe de umoare apoasă şi iradiind fecund, în căutarea ta, străzile, carbonizând copacii tembeli şi păsările ţicnite şi îndoind lampadarele ca pe nişte frânghii. căci eu sufeream de mult timp în chipul acela straniu de nebunie, erotismul rebel al dimineţii aceleia ingenue trebuie să fi fost mult exagerat, dar nu-mi păsa, mă mişcam mai departe prin cuvinte ca printr-o baltă de ochi imensă, în care se înghesuie lucrurile în bancuri, ca nişte peşti. lucrurile erau aşa cum voiam eu să fie. să spun şi că suferinţa mea era mângâiată numai de paşii ei care, vreodată, începeau să sune abia audibil, urcând două câte două treptele, şi atunci, micul meu prieten, venindu-mi în fire, sărutam de bucurie lucrurile de prin cameră şi amuşinam în ele prezenţa ei difuză, ca pe o urmă lăsată din viitor. simţeam cum în mine începe să se facă linişte, liniştea aceea sfinţită dinainte de liturghie, şi prezenţa ei suia deja spre primul pătrar, căci închipuirea îmi dezmeticise într-atât simţurile, încât până şi zgomotul respiraţiei ei ajungea la mine, dogorâtor, şi mă umplea de bezmetice dorinţe. înviau în mine, la întâmplare, străbunii, şi străbunii lor, veneau cu toţii în mine, bucuroşi, să trăiască fericirea mea nezăgăzuită, dezrobitoare, galeşă. şi înainte să închid ochii şi să dorm, visând totul, de la un capăt la altul, o vedeam, uneori, împingând uşa, moale, abia atingând-o, pentru a se lăsa ghicită numai, o umbră de rochie înflorată, foşnind nepreţuit, o mână prelungă, odihnindu-se pe marginea uşii. dar totuşi nu putea să fie aşa, ştiam asta chiar şi ameţit de somn, pentru că adierea prezenţei ei ar fi secerat într-o clipă totul ca suflul unei explozii.

 

eu sunt

(Pseudo-moto: I´m simply the best/ Abgesehen von all the rest)

 

eu sunt o persoană stângace, radioactivă, albastră ca o intemperie, ca o pictură de picasso, tot ce îmi trece prin minte se colorează cu duiumul, închipuie-ţi, la vârsta mea! şi deja toate maşinile se opresc şi tac, străzile curg unele în altele alene, închipuie-ţi: eu singur, îmbrăcat în pantaloni şi cămaşă, aşteptând secunda în care; eu singur, bolnav, zăpăcit, aiurând; plouă şi mâinile mi se micşorează în buzunare până când pumnii ajung de mărimea unor gânduri, pumni rugători, netrebnici, plin de adjective, de strigăte, gravizi de gesturi înspăimântătoare; ce frumos funcţionează copacii, ce blând trebăluieşte pădurea în seara asta care fu una răscolitoare pentru amândoi. am zis amândoi, dar am glumit, eu eram singur până la rădăcina gâtului, de-acolo în sus mă îmbolnăveam mereu de schizofrenie, sus era delta trupului meu, inflorescență senilă, sus nu mai eram singur, dar ceilalţi erau toţi înspăimântători; închipuie-ţi! tot eu trebuie să-mi închipui; cu splendida mea prezenţă îi fac pe toţi inutili, în jurul meu clipocesc oaze de linişte, de nepăsare, grele de smochini, de curmali, de moleşitoare umbră. într-o zi voi fi în stare să fiu toţi, brusc, să suplinesc prezenţele voastre cu prezenţele mele; şi tu o să fii, într-o zi, afluentul meu, zâmbind leneşă, cu sufletu-ţi de mătase foşnindu-ţi în sânge; într-o zi care o să mă ia pe nepregătite şi o să mă ducă dincolo. întotdeauna.