oraşul mic, întortocheat ca o ureche de pisică, se vădea la răstimpuri din blana deasă, blond pubiană a ceţii, pe când era într-o doară dimineaţă şi hornurile străvechi sângerau de fum ca după o tandră dezvirginare nocturnă, secretă. străzile, casele, totul puţea a dragoste, a împerechere hibernală profundă, a scormoniri după vechi, aiuroase simţiri. era pretutindeni zvon de neînchipuite pătrunderi, de priviri ruşinate, pline totuşi de o tandreţe fără pudoare, de falange elongate ca nişte mătănii îndelung şi de-a-ndărătelea folosite. aerul era învălătucit şi viclean şi duhnea a sărbătoare ca un patrafir în săptămâna luminată. ningea răbdător, paşnic, oval, şi albul fermecător al zăpezii se silea să acopere străzile, casele, ca pe un trup gol, insuportabil de gol, pictat într-o biserică în locul altarului. dimineaţa avea aerul că abia acum aruncă, într-o şăgalnică, sibilinică grabă o haină pe ea, şi cerându-ţi să-ţi întorci o clipă privirea se vrea totuşi o ultimă oară privită, admirată, cântărită cu dragoste de la sâni în jos şi în sus cu o mică oprire pe coapse, înainte să se vâre în fâşul de un alb întristător de opac. începeam să-mi amintesc, aşteptându-te, tot felul de lucruri, răscolind la întâmplare colile ministeriale pline de mâzgălituri şi de desene ale memoriei mele, apoi iarăşi erotismul fluorescent al dimineţii mă pătrundea  ritmic, molatic, sonor, până când mă redescopeream din nou, după multă vreme, şi intram bucuros în posesia trupului meu ca şi când, parfumatul de el, ar fi fost altceva decât trup. mă frăgezeam aşteptând, ochii mi se dizolvau misterios în orbite aruncând jerbe de umoare apoasă şi iradiind fecund, în căutarea ta, străzile, carbonizând copacii tembeli şi păsările ţicnite şi îndoind lampadarele ca pe nişte frânghii. căci eu sufeream de mult timp în chipul acela straniu de nebunie, erotismul rebel al dimineţii aceleia ingenue trebuie să fi fost mult exagerat, dar nu-mi păsa, mă mişcam mai departe prin cuvinte ca printr-o baltă de ochi imensă, în care se înghesuie lucrurile în bancuri, ca nişte peşti. lucrurile erau aşa cum voiam eu să fie. să spun şi că suferinţa mea era mângâiată numai de paşii ei care, vreodată, începeau să sune abia audibil, urcând două câte două treptele, şi atunci, micul meu prieten, venindu-mi în fire, sărutam de bucurie lucrurile de prin cameră şi amuşinam în ele prezenţa ei difuză, ca pe o urmă lăsată din viitor. simţeam cum în mine începe să se facă linişte, liniştea aceea sfinţită dinainte de liturghie, şi prezenţa ei suia deja spre primul pătrar, căci închipuirea îmi dezmeticise într-atât simţurile, încât până şi zgomotul respiraţiei ei ajungea la mine, dogorâtor, şi mă umplea de bezmetice dorinţe. înviau în mine, la întâmplare, străbunii, şi străbunii lor, veneau cu toţii în mine, bucuroşi, să trăiască fericirea mea nezăgăzuită, dezrobitoare, galeşă. şi înainte să închid ochii şi să dorm, visând totul, de la un capăt la altul, o vedeam, uneori, împingând uşa, moale, abia atingând-o, pentru a se lăsa ghicită numai, o umbră de rochie înflorată, foşnind nepreţuit, o mână prelungă, odihnindu-se pe marginea uşii. dar totuşi nu putea să fie aşa, ştiam asta chiar şi ameţit de somn, pentru că adierea prezenţei ei ar fi secerat într-o clipă totul ca suflul unei explozii.

 

Advertisements

11 thoughts on “poem

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s