eu şi Sue

n-a trecut decât o zi de când eu şi Sue am învăţat să scriem. singuri, nedescoperiţi, vrăjitori ai magiei negre şi ai celei albe. n-a trecut decât o zi de când eu şi Sue am îmbătrânit într-o apă abia până la genunchi, singuri, răsfăţaţi, ea altar şi eu preotul singurătăţii noastre. n-a trecut decât o zi, şi încă o zi, nu mai ştiu, de când eu şi Sue ne-am întins pe pământ, cu feţele în sus, ca pe o pânză îngerească, eu mormânt şi ea crucea căpătâiului meu; eu şi Sue ştiam cât de adevărat era totul, singuri, nevindecaţi, lemn încă verde şi os încă tânăr; duh sfânt şi cristos înviat până la capăt; oricât de straniu ar fi, noi doi eram de ajuns căci eram totul, eu şi Sue, mişcători, eu vidul veşnic întunecat, ea străpungându-mă veşnic cu sori. noi doi, eu şi Sue, la o zi depărtare, cu timpul pe spaţiu călcând, cu moartea pe moarte călare.