Catedrala Mântuirii Banilor

Proiectul Patriarhiei Ortodoxe Române, fluturat, ani de zile pe la televizoare şi prin presă, a început să prindă contur – adică i-a crescut, ca un fel de moţ, o fundaţie. Sutele de milioane de euro (400, mai precis, potrivit estimării iniţiale) de care este nevoie pentru construirea edificiului al cărui cel mai înalt turn va avea peste 100 de metri nu sunt altceva decât o cheltuială mai mult decât extravagantă pentru satisfacerea unor vanităţi care nu pot rivaliza decât acelea ale papilor şi episcopilor din Evul Mediu. Aceşti (deocamdată) 400 de milioane de euro – cu care s-ar putea plăti, de exemplu 14 000 de pensii a câte 1000 de lei timp de 10 ani de zile – vor fi obţinuţi, în parte de la bugetele locale, în parte de la bugetul statutului, în parte din donaţiile făcute bisericii, adică, în fiecare caz, din banii cetăţeanului român. Şi asta într-o perioadă în care românii trec prin cea mai gravă criză  economică de la revoluţie încoace, după mai bine de doi ani de recesiune, creşterea taxelor şi impozitelor, reducerea semnificativă a salariilor, etc. Patriarhul Daniel, în schimb, are o optică mai mult decât interesantă asupra chestiunii, fiind de părere că „în această perioadă grea, construcţia unei biserici este un semn de speranţă, etc.” deşi e destul de greu de înţeles despre a cui speranţă e vorba. Probabil a acelor „înalţi prelaţi” care îşi vor servi cafeaua la o înălţime de 60 de metri deasupra solului şi îşi vor savura îngheţata de fistic admirând formidabila panoramă a oraşului.

Totuşi, să păstrăm proporţiile şi să nu criticăm peste măsură. Dacă Marele Zid Chinezesc se vede din spaţiu, „Reprezentanții Patriarhiei Române și-au propus ca edificiul să poată fi văzut din orice colț al Bucureștiului și să adăpostească 5.000 de enoriași, iar dimensiunile impresionante ale lăcașului de cult, 120 de metri înălțime, 120 de metri lungime și 70 de metri lățime, pot garanta această propunere”.

Se ridică, în mod firesc, întrebarea? Cine are nevoie de acest proiect cu iz de ev mediu? Cine are nevoie de această Catedrală a Mântuirii Neamului? Există ceva dincolo de megalomania Bisericii Ortodoxe Române care, ca întotdeauna, este absolut desprinsă de nevoile imediate ale „enoriaşilor” şi îşi vede mai departe de bunăstarea ei, cu încrâncenarea unui jucător pe scena politică? Eu unul văd un singur răspuns la această întrebare: NU!

Mai mult decât atât, dintr-o perspectivă teologică şi filosofică, însuşi conceptul de mântuire a neamului este profund problematic. Căci mântuirea – pentru cei care cred, desigur – nu se produce în ceată, la kilogram şi pe clase sociale. Mântuirea este ceva profund personal, care n-are legătură cu apartenenţa la un neam sau la o rasă. Ideea de mântuire a neamului nu este mai mult decât un atavism, la fel ca şi ideea potrivit căreia, întreg poporul evreu ar fi vinovat pentru eternitate de vărsarea sângelui Răstignitului. Mântuirea neamului – o expresie goală, fără sens, care înghite însă sute de milioane de euro şi satisface vanitatea unei Biserici Române puse pe jecmăneala poporului român. O indulgenţă în valoare de 400 de milioane de euro.

deci destinul

privirea ta mă înnebuneşte de adjective. adevăratul lucru care mi se întâmplă e sufletul ca un dalmaţian costeliv zvâcnind din coadă, sufletul ca un joc de lumini înăuntrul meu, transformarea în discotecă şi bar a organelor mele erectile interne. de fapt sufletul îmi împrăştie sângele prin trup ca pe nişte mese, ca pe nişte scaune, glumind în timp ce aşteaptă comanda ta, aşezând ici şi colo şerveţele roşii, ieftine. sufletul nu e cel mai adevărat lucru care mi se întâmplă, pentru că tu te întâmpli în acelaşi timp cu el înnebunindu-mă de adjective, mestecând gumă, creând din resturi şi din închipuiri destinul. din acest continuum spaţio-temporal nu e nicio ieşire, suntem amândoi blocaţi în clipa-întâlnire ca şi când am fi legaţi de un ţăruş înfipt în spaţiu-timp şi am paşte cuvintele celuilalt ca pe o splendidă câmpie de pansele. În afara bulei noastre de spaţiu-timp, în afara destinului nostru sferoidal care ne transforma în mecanisme înnebunitor de complexe, chiar foarte aproape de noi, se aprind lampadarele, luminând coaja spaţiului-timp-destin şi irizându-ne vag, feţele, ca şi când noi am fi, de fapt, gălbenuşul destinului. se umple de gerunzii, de fluturi de noapte, de raze indicibile de lună în afara bulei noastre de spaţiu-timp. acum ştiu: devin ireal, străveziu îmi pierd consistenţa în prezenţa ta, ca o blană de dalmaţian pe care se estompează petele. ăsta e primul lucru care mi se întâmplă cu adevărat şi tu faci baloane uriaşe din gumă.

polifonie

o, învierea e atât de uşoară şi atât de plăcută, e ca şi când mâna ţi-ar aluneca de pe braţul fotoliului într-un fel de somn mângâietor, învierea e tot un fel de moarte, e celălalt triunghi al clepsidrei, e tot un fel de răstignire bruscă, numai că se întâmplă mult mai des, se întâmplă în timp ce ne sărutăm, se întâmplă în timp ce tu te laşi mângâiată, în timp ce te prefaci că dormi, înviem amândoi consumându-ne ca nişte lumânări, pâlpâind pe rând înainte şi înapoi, uneori mai mult dincolo decât dincoace, ne îndepărtăm şi ne apropiem, fără durere aproape, învierea e atât de uşoară şi de plăcută, ca o răstignire în doi, în ritmuri de jaz vibrând în întuneric ca un fel de cruce, redescoperindu-ne într-un alt spectru tactil, sonor, luminos, înviem şi ne îmbrăcăm repede trupurile crude, fosforescente cu o grabă animalică, rece, firavă. o, cum ne furişăm în moarte ca nişte gânduri murdare în lanurile de unduitoare dendrite, cum ne colorăm de strigătele învierii până globulele noastre roşii ajung de culoarea dragostei şi a mierii, rămânând apoi nemişcaţi ca un copil oprit brusc din plâns, ca o flacără îngheţată, eu uneori viu şi tu uneori moartă.