galateea, născându-se

în oraş poeţii strigând haiku-uri cum ai arunca var pe pereţi. vrăbii zdrobite de bordură zac desfăcute ca nişte reviste erotice. cuvinte sălbăticite atârnă frenetic de ziduri. uşile sunt pretutindeni deschise, ca nişte carcase. nu mai pot să privesc. îmi repugnă toţii zeii voştri poetici, le-aş împărţi faţa cu foarfeca în cnezate şi voievodate. slavă întru toţi. am trecut, biruind, prin piaţa vuind de haiku-uri, ca un autocar gol, v-am văzut îmbrăţişaţi în goliciune, curmând tristeţea prin smintire. îmi scutur amintirea de voi ca de nişte negi arşi cu flacăra dulceagă, molfăind gaz, a brichetei părinţilor mei fumători. după, o să fiu singur şi sfânt, eu unul născut dezvirginând dumnezei lascivi, aşezând sfincşi cu botul pe labe, lăfăindu-mă în aure. o să spun: ştiu, e o femeie în mine! îi simt sânii apăsându-mi toracele, plămânii ei respirându-mi plămânii. o să spun: ştiu, o iubesc! iubirea mea e o formă de eviscerare, o continuă stare de vomă. durerile naşterii îmi sparg esofagul.

Depăşirea matematicii prin analiza logica a limbajului

Acum câteva milenii, cei mai înţelepţi oameni ai planetei purtate pe atunci în spate de o oarecare dar uriaşă ţestoasă, descopereau numerele. Deodată cu ele se înfăţişa omenirii însăşi posibilitatea matematicii – şi a matematicilor superioare, se-nţelege (superioare, adică ălea cu litere). Grăbiţi să-şi lege de gât una sau alta dintre ele, oamenii n-au mai stat nicio clipă să se gândească dacă descoperirea lor nu era, mai curând, rodul unei fundamentale erori de înţelegere, decât rodul geniului uman. Drept pentru care, la multe secole de la această uimitoare descoperire, e nevoie să ne întoarcem în acel moment incipient, pentru a aşeza pe baze solide întreaga coşmelie.

Să începem, deci, cu lucrurile cele mai simple. Orice occidental încuiat rău ştie că 2 e mai mare decât 1, că 4 e mai mare decât 3, şi aşa mai departe. Observaţia e banală, dar e greşită. În ce sens, vin eu şi întreb, e 2 mai mare decât 1? În sensul că e mai înalt? Sau poate e mai vârstnic? Acestea ar putea fi nişte răspunsuri pertinente, desigur. Căci ne-am putea închipui că toate numerele sunt un singur număr, dar la diferite vârste. 1 este 2 pe vremea când era în leagăn, 3 este, de fapt, 4 numai că un 4 imatur şi subdezvoltat, fiecare număr fiind un fel de fotografie, la diferite vârste, a unui singur număr. Dacă lucrurile ar sta într-adevăr aşa, atunci e limpede că diversitatea, agasantă deşi ordonată a numerelor ar fi numai o iluzie a timpului. Numai trecerea timpului a făcut ca tânărul, eternul 1 să se facă 2, şi aşa mai departe, la infinit. (Aristotel pe semne că n-a înţeles asta când a definit timpul prin raport la numărul mişcării. Păi cum dracu´ să explici timpul cu ajutorul numerelor, când numerele nu pot fi înţelese în absenţa timpului). De unde rezultă ca matematica e valabilă numai pentru că există timpul. De unde rezultă că Dumnezeu, care, dracu´ ştie, poate există, e absolut afon la matematică, mişcându-se în orizontul eternităţii. De unde rezultă, de asemenea, că adevărurile matematice, luate drept etalon al oricărei cunoaşteri şi al oricărei filosofii vreme de secole sunt o mare gogomănie. De unde rezultă, printre altele, că Descartes, dar mai ales Spinoza cu a lui obscenă etică au bătut câmpii rău de tot. Credeaţi că e o evidenţă faptul că 2 e mai mare decât 1? Vă înşelaţi, pentru că expresia „mai mare” e lipsită de sens. Să facem o analiză logică a limbajului. Ce înseamnă „mai” şi ce înseamnă „mare”. Şi, la urma urmelor, dragilor, cine a înţeles măcar ce înseamnă 1? Ia să veniţi imediat cu o definiţie. Gen proxim şi diferenţă specifică, fiindcă altfel, dacă veniţi cu aberaţii, aţi încurcat-o (Pentru acei afoni nu numai la matematică, dar şi la gramatică, „aţi” se scrie aici fără cratimă. Luaţi-o aşa, drept bună, că dacă vă dau explicaţia, n-o s-o ţineţi minte). Şi până veniţi voi fuga-fuguţa cu explicaţia, eu mă duc să-mi fac o cafea.

România – slabă de înger?

La o analiză minuţioasă a datelor culese de pe teren, s-a ajuns la concluzia că în România numărul de îngeri păzitori la mia de locuitori a scăzut dramatic în ultimii douăzeci de ani, astfel că tot mai mulţi oameni au ajuns slabi de înger. S-a ajuns chiar în situaţia ca, în unele oraşe mari, să existe de câteva ori mai mulţi câini comunitari decât îngeri. Aşa se explică numărul mare de cazuri de copii sau adulţi muşcaţi de câini, dar şi numărul mare de accidente de circulaţie, de muncă, înmulţirea cazurilor de cancer, etc. Cauzele dispariţiei treptate a îngerilor din ţara noastră nu pot fi stabilite cu certitudine însă este tot mai limpede că România – şi Europa în ansamblul ei – se îndreaptă cu paşi repezi către o criză de îngeri. Dacă însă în Europa se iau măsuri serioase de protecţie în toate domeniile, ca o alternativă la dispariţia speciei angelice, companiile de asigurare aflându-se, în mod cert, pe un trend serios de creştere, în România lucrurile stau exact invers. Mai mult decât atât, tot datele statistice demonstrează că îngerii încă activi, datorită surmenajului provocat de sutele de ore lucrate peste program, săvârşesc unele dintre cele mai neaşteptate erori, care costă cetanteanul român, plătitor de taxe, aproximativ 2-3% din PIB, faţă de numai 0,4-0,7% în deceniul precedent. Performanţele slabe pe bursă ale unora dintre cele mai mari companii româneşti pot fi puse, într-o anume măsură, pe seama unei proaste colaborări dintre îngeri şi oameni. Există, de asemenea, cazuri în care îngerii peste 250 de ani suferă de stări depresive, cauzele invocate de ei fiind pierderea desăvârşită a încrederii în oameni, în general. Dacă ritmul rămâne acelaşi, în 2050 o mare parte dintre îngeri vor fi ocupaţi cu îngrijirea congenerilor lor, urmând ca, în viitorul nu foarte îndepărtat, îngerii să treacă definitiv în grija oamenilor. Se ridică însă întrebarea dacă românii – şi oamenii, în general – vor fi vreodată pregătiţi pentru asta.

De cat altruism involuntar este capabil egoismul cel mai feroce

Crizele financiare nu se rezolva, si nu s-au rezolvat niciodata din ratiuni umanitariste. Criza n-a fost nicicand prilejul de a descoperi bunul Samaritean in spatele celui mai feroce fond de investitii, ci, dimpotriva, toti asa-zisii buni Samariteni si-au dat, pana la urma, intentiile pe fata. Mana intinsa Greciei de catre Germania (si Franta) – caci UE se reduce, de fapt, la acesti doi mari jucatori, si la rigoare, UE este sinonim cu Angela Merkel – este mai curand o mana care cere, decat una care da. Sau, de dragul unei formulari dialectice, este o mana care da tocmai pentru a avea de unde cere. Pe scurt, motorul economiei germane este exportul, iar Greciei ii sunt imprumutati bani pentru ca economia germana sa poata produce, mai departe, submarine, iar cea franceza avioane Eurofighter, pentru a le vinde, mai apoi Greciei – iar asta doar ca un exemplu. Grecia se imprumuta cu dobanzi halucinante si pe perioade scurte, pentru a cumpara produsele de export germane si franceze. Fondurile de investitii speculeaza, desigur, acest lucru, si ofera bani Greciei pe care, in fond, Grecia nu-i va putea niciodata plati. Asta, desgiur, fara ajutorul UE, FMI, BE.

Grecia trebuie salvata nu de dragul grecilor, ci pentru ca un default al ei ar produce o unda seismica in intreg sistemul bancar. Pe de alta parte, acest deznodamant poate fi amanat, insa nu poate fi evitat. Fara o schimbare hotaratoare in politica finaciara a UE. Intrebarea care se ridica este urmatoarea: care este restul de altruism pe care orice impartire perfect egoista il poarta cu sine. Va fi fortata Grecia sa iasa din zona Euro? Va cumpara Germania si Franta datoriile Grecilor, impunand bancilor si fondurilor de investitii pierderi de 10-15 sau chiar 25%, dandu-le, in schimb, asigurari, ca banii le vor fi platiti la termen? Se va recurge la solutia – dupa mine cea mai potrivita – de a pune pe piata Euro-bonduri, astfel incat statele cu deficite serioase sa se poata imprumuta de pe piata la niveluri rezonabile, apropiate de cele ale Germaniei, de 3-5%?

Pentru a oferi raspuns acestor intrebari nu trebuie insa mizat, nicio clipa, decat pe egoismul care regleaza, de fapt, pietele financiare – si care, iata, adesea scapa de sub control. Cred insa ca doua lucruri merita spuse. 1) Renuntarea la moneda europeana nu se va produce. Cel mai mare castigator al introducerii acestei monede a fost, de departe, Germania, astfel ca ea nu are niciun interes sa renunte la euro. 2) Cu toate acestea, moneda nu va putea fi pastrata in acelasi context financiar si fiscal. Asadar, fie ea va fi restransa la un grup select de tari (Germania, Franta si tarile nordice, in principiu), fie – ceea ce este foarte improbabil – se va produce acea dezirabila si reala uniune fiscala si adaptarea unei politici economice unitare la nivelul intregii UE.

Oricum ar fi, Europa trebuie sa se pregateasca de o “schimbare la fata”.

te iubesc fără urmă

astăzi ai fost foarte departe, n-am spus nimic, am închis ochii şi m-am rugat dumnezeilor mă-tii, sunt foarte aproape să te pierd, pradă, sunt foarte aproape, dacă închid ochii, să mă prefac în cerb, să mă preling biciuind nopţile dumnezeilor mă-tii, iubito, astăzi am fost foarte aproape să, dorm, noapte. se închid în mine, ca nişte ochi, gândurile. am început să scriu, astăzi, pe marginea mesei, pe genunchii mei rodaţi, îmblânziţi în aşteptare. ajunsesem aproape, astăzi, aşteptând, să te pierd. am închis ochii. i-am deschis. dumnezeii mă-tii, iubito. clipind în întuneric pleoapele îmi vlăguiesc vederea ca nişte repetate felaţii. şi nu e nimic de răspuns, de întrebat. e numai un ritm ondulând bezna, o muzică sticlind în întuneric. astăzi am fost foarte aproape să te pierd, iubito, privindu-te alunecând, oferindu-te pe nimic dumnezeilor mă-tii, femeie sinceră, uşoară. despre astăzi iată ce se poate scrie. mi-ai spus: moartea e cocorul uitat dintr-o îmbrăţişare, liniştea din miriştile de ceaţă, împreunate cele două cireşe pe care le ţii în palmă ca pe nişte zaruri. nu ştiu unde ai citit asta. te iubesc, mi-ai spus, fără urmă. astăzi ai fost departe, pradă. se închid în mine, gândurile, foarte aproape, în întuneric.

Dionisie Dochioiu – O perspectivă genetică asupra drogurilor

(Pentru cei care habar nu au cine a fost marele Dionisie Dochioiu!)

           Centenarul unui filosof este întotdeauna un prilej excelent de a vorbi despre un alt filosof. Acest lucru aproape că se impune atunci când avem de a face cu un filosof român a cărui operă este puţin cunoscută nu doar dincolo de graniţele limbii noastre, ci chiar în spaţiul cultural românesc. Textul de faţă va face însă excepţie de la această regulă şi va fi o încercare de a recupera câteva crâmpeie din gândirea unui filosof care, dincolo de interesul său faţă de cultura greacă a fost preocupat, ani la rând, de o problemă care ţine în modul cel mai profund de societatea modernă. Din nefericire, ultima sa carte, intitulată Drogurile, între apolinic şi dionisiac (apărută după moartea sa la Editura Fundaţiilor Regale) a rămas neterminată, iar observaţiile sale cu privire la această chestiune sunt răspândite aproape în toate cele 12 lucrări filosofice şi uneori chiar în studiile de critică literară care ne-au rămas de la el. Pentru redactarea acestui text am folosit, de asemenea, câteva fragmente din jurnalul filosofului publicat recent la Editura Academiei.

Întrucât concepţia dochiană asupră drogului datorează foarte mult distincţiei nietzscheene între dionisiac şi apolinic este necesar ca, înainte de a aduce în discuţie concepţia filosofului român, să oferim o cât de scurtă clarificare a acestor termeni, prin apel la celebra lucrare nietzscheană, Naşterea tragediei. În lucrarea amintită, Nietzsche distinge între două porniri artistice fundamentale, dionisiacul şi apolinicul, prin care încearcă să dea seama, în primul rând, de naşterea tragediei greceşti – ca topos al reconcilierii dionisiacului cu apolinicul – apoi de declinul ei şi de apariţia filosofiei, apoi a artelor moderne, ca absolutizare a apolinicului şi ratare a dionisiacului.

Pe scurt, pentru Nietzsche există două universuri artistice: cel apolinic – un univers al visului, al iluziei, care încearcă să sfideze viaţa în efemeritatea sa, opunându-i eternitatea olimpică a unor fantasme; şi cel dionisiac – o lume a beţiei, a pierderii de sine în întreaga natură, a contopirii cu Marele Tot. Dacă toate artele plastice şi o bună parte din poezie sunt adunate, potrivit perspectivei nietzscheene, sub cupola apolinicului, tragedia grecească, născută din „spiritul muzicii”, fiind o emanaţie a corului tragic şi, în mod originar, nimic altceva decât cor, este privită de Nietzsche ca o formă privilegiată a dionisiacului care reuşeşte recuperarea vieţii în însăşi actul artistic şi, astfel, justificarea sa ca artă.

Dacă la începutul lucrării apolinicul şi dionisiacul par a fi două forţe având acelaşi statut, care nu pot fi gândite una fără cealaltă şi a căror dinamică generează o formă sau alta de artă, pe măsură ce lucrarea înaintează, Nietzsche pare a reconsidera această poziţie, conferind dionisiacului o poziţie preeminentă şi transformând dinamica dintre cele două forţe într-un soi de poveste despre mărirea şi decăderea artei. Deşi nu e loc să discutăm aici despre această chestiune complicată, merită totuşi spus că Dionisie Dochioiu reuşeşte cumva să găsească o soluţie acestei chestiuni regândind raportul apolinic-dionisiac în termeni dialectici. În lucrarea sa: Pe urmele unei gândiri dionisiace, Dochioiu notează: „[…] e limpede că primejdia polarizării celor două forţe estetice nu poate fi evitată decât alegând drumul prin mijloc, per medium, iar atare lucru nu poate fi înfăptuit altfel decât printr-o regândire în termeni dialectici a raportului dionisiac-apolinic” (p. 87). Această „regândire în termeni dialectici” – ca să folosim cuvintele autorului – este cheia de boltă nu doar a interpretării operei nietzscheene propuse de D. Dochioiu, dar şi a întregii sale concepţii asupra drogurilor pe care voi încerca să o schiţez în rândurile cele ce urmează.

În capodopera sa, Drogurile, între apolinic şi dionisiac – rămasă, din păcate, neterminată – Dochioiu îşi propune, de la bun început, să infirme teza profesorului său, D. Mironosescu, afirmând că: „ideea că, în prezent, consumul drogurilor este o formă – fie şi una ilicită – a dionisiacului trădează o neînţelegere profundă a aceluiaşi fenomen. Drogul în sine nu este altceva decât forma unei neputinţe constitutive culturii europene în întregul ei, neputinţa de a redescoperi apolinicul[1] pe cont propriu, fără ajutorul culturii greceşti” (p. 122). Aceeaşi afirmaţie este reluată, cu unele nuanţări, şi într-un studiu de mai mici dimensiuni, Fascinaţia apolinicului, în care Dochioiu formulează pentru întâia oară teza potrivit căreia consumul de droguri este rezultatul unei false sinteze între dionisiac şi apolinic, false căci, în fond, „lumea pe care o deschid drogurile este răspunsul unei frustrări şi al unei neputinţe; drogul nu oferă contopirea dorită cu Unul, pierderea propriei individualităţi şi reconcilierea cu întreaga natură, ci numai iluzia lor, conducând, pe de altă parte, la o lume a unui eu fichteean exacerbat, a unui eu care nu se poate pierde în niciun chip pe sine şi care, suferind de această tragică formă de singurătate ce poartă numele de egoism, se impune pe sine tuturor, se transformă pe sine în centrul întregii lumi, alege să stea pentru divin şi în locul divinului” (p. 134).

În urma acestor consideraţii, se ridică, în mod firesc, întrebarea: Dacă drogurile şi nevoia consumării lor sunt expresia unei false sinteze între dionisiac şi apolinic, care sunt cei doi paşi anteriori ai dialecticii, teza şi antiteza? Deşi D. Dochioiu nu dă nicăieri un răspuns explicit acestei întrebări, nu este deloc necesar să căutăm prea mult pentru a identifica întregul mecanism dialectic pe care filosoful român îl are în vedere. Cu toate că ar putea părea oarecum straniu, forma dionisiacului pur este identificată de către Dochioiu în actul sfintei împărtăşanii; spun straniu pentru că acest act trebuie privit în mod necesar ca una dintre elementele fundamentale ale creştinismului, iar identificarea unei dimensiuni dionisiace a creştinismului este un gest de profund anti-nietzscheanism.

Pentru Nietzsche creştinismul nu este, în esenţa sa, altceva decât expresia unei sile şi al unui dispreţ faţă de viaţă – în niciun caz o celebrare a ei, celebrare ce constituie esenţa dionisiacului. Dochioiu pare a oferi însă cheia acestei probleme în studiul despre Nietzsche citat mai devreme. El afirmă, în debutul capitolului al cincilea, că „Nietzsche a ales să nu vadă, din motive lesne de înţeles, dimensiunea dionisiacă a creştinismului, exuberanţa lui faţă de viaţa care a devenit cu atât mai importantă cu cât, prin ea, cealaltă viaţă putea fi câştigată sau pierdută. Afirmaţii precum: Cine ţine la viaţă, o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine, o va regăsi sunt expresia unei înţelegeri a vieţii care nu are nimic de a face cu dispreţul sau sila faţă de ea, fiind, dimpotrivă, tocmai semnul acelei pierderi de sine, acelei contopiri cu Totul specifice dimensiunii dionisiace” (p. 169).  Sfânta împărtăşanie este văzută, aşadar, de către filosoful român ca o consumare a acestei contopiri, a dizolvării sinelui şi a pierderii sale întru regăsire, fiind înţeleasă ca o formă a dionisiacului.

Pentru etapa antitezei, Dochioiu oferă un răspuns încă mai ferm, însă într-o lucrare care ţine, aparent, de critica literară. În studiul său publicat în 1937 în Analele Facultăţii de Filozofie din Bucureşti, intitulat „Căutarea timpului pierdut ca formă a apolinicului absolut” (pp 277-314) Dochioiu face o analiză extrem de interesantă a fragmentului proustian al cărui personaj principal este atât de celebra magdalenă. Consumarea magdalenei cauzează naratorului căderea într-o nesfârşită reverie al cărui rezultat ar putea fi, de ce nu, chiar cel mai lung roman din istoria literaturii. Un întreg univers al viselor şi amintirilor ia naştere din nimic, o lume a apolinicului desăvârşit se naşte din degustarea unei atât de banale prăjituri, ca şi când întreaga această lume ar fi fost cumva stocată in nuce în câteva senzaţii gustative între care, alteori, ne e greu să distingem. Lumea astfel descoperită ori, mai bine spus, inventată – căci memoria nu este decât o  formă mai puţin rafinată a fanteziei – este o lume creată cu desăvârşire de eu şi este o lume din care pierderea şi efemerul nu fac parte. „În căutarea timpului pierdut este expresia supremă şi, cumva, paradoxală a apolinicului. Precum atenienii îşi eternizau propria lor lume sub chipul Olimpului şi al zeilor ce îl locuiau, Proust îşi eternizează propriul trecut refăcând cu o precizie neîntrecută textura spaţiului şi a timpul copilăriei şi adolescenţei sale. Ceea ce uimeşte la această carte este inocenţa şi calmul naratorului. Disponibilitatea sa formidabilă de a rostogoli, pe coasta abruptă a muntelui, acelaşi bolovan care se va prăvăli, de tot atâtea ori, înapoi în vale. În încăpăţânarea sa, autorul este genial, însă singurul rezultat al căutării nu poate fi decât căutarea însăşi” (pp. 289-90). Pentru Doichioiu, romanul proustian este simbolul dominaţiei absolute a apolinicului, semnul unui sindrom de care suferă, în grade mai mari sau mai mici, întreaga cultură europeană ce se află – o spune Noica în Despărţirea de Goethe – sub semnul posibilului, al iluziei. Omul european este prins, ireversibil, în mrejele apolinicului. Nu a găsit nicio formă de reconciliere a sa cu propria sa viaţă, iar iluzia şi visul – sub variate şi mereu înnoite forme – sunt singurul mod în care viaţa poate fi, cumva, eludată. Acesta este, de altfel, potrivit lui D. Dochianu şi unicul scop al drogurilor. Fascinaţia faţă de ele, şi noutatea pe care ele o aduc constă în faptul că drogurile se folosesc de dimensiunea apolinicului pentru a simula dionisiacul. Ele dau impresia unei pierderi de sine celui care le consumă, generând însă o explozie a eului care se instituie, treptat, ca adevărata lume. Consumul de droguri trădează însă, în acelaşi timp, o inadecvare congenitală a omului modern la viaţă, o imposibilitate a sa de a-şi asuma viaţa în efemeritatea ei. Iar fascinaţia faţă de apolinic este semnul îngrijorător al faptului că „iluzionarea funcţionează perfect ca autoiluzionare, garantând perpetuarea apolinicului la nesfârşit”.

Există nenumărate observaţii ale aceluiaşi autor cu privire la arta cinematografică care merg în aceeaşi direcţie, susţinând exact aceeaşi teză însă, din păcate, nu mai este loc pentru ele aici. În loc de încheiere ar trebui poate spus că perspectiva lui D. Doichioiu nu şi-a pierdut deloc din actualitate până astăzi şi că rămâne, chiar dacă puţin cunoscută, una dintre cele mai interesante interpretări ale unei probleme emblematice pentru societatea modernă.


[1] Deşi în ambele ediţii ale lucrării termenul care apare aici este cel de „apolinic“ este, cred, destul de limpede ca autorul avea in vedere dionisiacul.