(Pentru cei care habar nu au cine a fost marele Dionisie Dochioiu!)

           Centenarul unui filosof este întotdeauna un prilej excelent de a vorbi despre un alt filosof. Acest lucru aproape că se impune atunci când avem de a face cu un filosof român a cărui operă este puţin cunoscută nu doar dincolo de graniţele limbii noastre, ci chiar în spaţiul cultural românesc. Textul de faţă va face însă excepţie de la această regulă şi va fi o încercare de a recupera câteva crâmpeie din gândirea unui filosof care, dincolo de interesul său faţă de cultura greacă a fost preocupat, ani la rând, de o problemă care ţine în modul cel mai profund de societatea modernă. Din nefericire, ultima sa carte, intitulată Drogurile, între apolinic şi dionisiac (apărută după moartea sa la Editura Fundaţiilor Regale) a rămas neterminată, iar observaţiile sale cu privire la această chestiune sunt răspândite aproape în toate cele 12 lucrări filosofice şi uneori chiar în studiile de critică literară care ne-au rămas de la el. Pentru redactarea acestui text am folosit, de asemenea, câteva fragmente din jurnalul filosofului publicat recent la Editura Academiei.

Întrucât concepţia dochiană asupră drogului datorează foarte mult distincţiei nietzscheene între dionisiac şi apolinic este necesar ca, înainte de a aduce în discuţie concepţia filosofului român, să oferim o cât de scurtă clarificare a acestor termeni, prin apel la celebra lucrare nietzscheană, Naşterea tragediei. În lucrarea amintită, Nietzsche distinge între două porniri artistice fundamentale, dionisiacul şi apolinicul, prin care încearcă să dea seama, în primul rând, de naşterea tragediei greceşti – ca topos al reconcilierii dionisiacului cu apolinicul – apoi de declinul ei şi de apariţia filosofiei, apoi a artelor moderne, ca absolutizare a apolinicului şi ratare a dionisiacului.

Pe scurt, pentru Nietzsche există două universuri artistice: cel apolinic – un univers al visului, al iluziei, care încearcă să sfideze viaţa în efemeritatea sa, opunându-i eternitatea olimpică a unor fantasme; şi cel dionisiac – o lume a beţiei, a pierderii de sine în întreaga natură, a contopirii cu Marele Tot. Dacă toate artele plastice şi o bună parte din poezie sunt adunate, potrivit perspectivei nietzscheene, sub cupola apolinicului, tragedia grecească, născută din „spiritul muzicii”, fiind o emanaţie a corului tragic şi, în mod originar, nimic altceva decât cor, este privită de Nietzsche ca o formă privilegiată a dionisiacului care reuşeşte recuperarea vieţii în însăşi actul artistic şi, astfel, justificarea sa ca artă.

Dacă la începutul lucrării apolinicul şi dionisiacul par a fi două forţe având acelaşi statut, care nu pot fi gândite una fără cealaltă şi a căror dinamică generează o formă sau alta de artă, pe măsură ce lucrarea înaintează, Nietzsche pare a reconsidera această poziţie, conferind dionisiacului o poziţie preeminentă şi transformând dinamica dintre cele două forţe într-un soi de poveste despre mărirea şi decăderea artei. Deşi nu e loc să discutăm aici despre această chestiune complicată, merită totuşi spus că Dionisie Dochioiu reuşeşte cumva să găsească o soluţie acestei chestiuni regândind raportul apolinic-dionisiac în termeni dialectici. În lucrarea sa: Pe urmele unei gândiri dionisiace, Dochioiu notează: „[…] e limpede că primejdia polarizării celor două forţe estetice nu poate fi evitată decât alegând drumul prin mijloc, per medium, iar atare lucru nu poate fi înfăptuit altfel decât printr-o regândire în termeni dialectici a raportului dionisiac-apolinic” (p. 87). Această „regândire în termeni dialectici” – ca să folosim cuvintele autorului – este cheia de boltă nu doar a interpretării operei nietzscheene propuse de D. Dochioiu, dar şi a întregii sale concepţii asupra drogurilor pe care voi încerca să o schiţez în rândurile cele ce urmează.

În capodopera sa, Drogurile, între apolinic şi dionisiac – rămasă, din păcate, neterminată – Dochioiu îşi propune, de la bun început, să infirme teza profesorului său, D. Mironosescu, afirmând că: „ideea că, în prezent, consumul drogurilor este o formă – fie şi una ilicită – a dionisiacului trădează o neînţelegere profundă a aceluiaşi fenomen. Drogul în sine nu este altceva decât forma unei neputinţe constitutive culturii europene în întregul ei, neputinţa de a redescoperi apolinicul[1] pe cont propriu, fără ajutorul culturii greceşti” (p. 122). Aceeaşi afirmaţie este reluată, cu unele nuanţări, şi într-un studiu de mai mici dimensiuni, Fascinaţia apolinicului, în care Dochioiu formulează pentru întâia oară teza potrivit căreia consumul de droguri este rezultatul unei false sinteze între dionisiac şi apolinic, false căci, în fond, „lumea pe care o deschid drogurile este răspunsul unei frustrări şi al unei neputinţe; drogul nu oferă contopirea dorită cu Unul, pierderea propriei individualităţi şi reconcilierea cu întreaga natură, ci numai iluzia lor, conducând, pe de altă parte, la o lume a unui eu fichteean exacerbat, a unui eu care nu se poate pierde în niciun chip pe sine şi care, suferind de această tragică formă de singurătate ce poartă numele de egoism, se impune pe sine tuturor, se transformă pe sine în centrul întregii lumi, alege să stea pentru divin şi în locul divinului” (p. 134).

În urma acestor consideraţii, se ridică, în mod firesc, întrebarea: Dacă drogurile şi nevoia consumării lor sunt expresia unei false sinteze între dionisiac şi apolinic, care sunt cei doi paşi anteriori ai dialecticii, teza şi antiteza? Deşi D. Dochioiu nu dă nicăieri un răspuns explicit acestei întrebări, nu este deloc necesar să căutăm prea mult pentru a identifica întregul mecanism dialectic pe care filosoful român îl are în vedere. Cu toate că ar putea părea oarecum straniu, forma dionisiacului pur este identificată de către Dochioiu în actul sfintei împărtăşanii; spun straniu pentru că acest act trebuie privit în mod necesar ca una dintre elementele fundamentale ale creştinismului, iar identificarea unei dimensiuni dionisiace a creştinismului este un gest de profund anti-nietzscheanism.

Pentru Nietzsche creştinismul nu este, în esenţa sa, altceva decât expresia unei sile şi al unui dispreţ faţă de viaţă – în niciun caz o celebrare a ei, celebrare ce constituie esenţa dionisiacului. Dochioiu pare a oferi însă cheia acestei probleme în studiul despre Nietzsche citat mai devreme. El afirmă, în debutul capitolului al cincilea, că „Nietzsche a ales să nu vadă, din motive lesne de înţeles, dimensiunea dionisiacă a creştinismului, exuberanţa lui faţă de viaţa care a devenit cu atât mai importantă cu cât, prin ea, cealaltă viaţă putea fi câştigată sau pierdută. Afirmaţii precum: Cine ţine la viaţă, o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine, o va regăsi sunt expresia unei înţelegeri a vieţii care nu are nimic de a face cu dispreţul sau sila faţă de ea, fiind, dimpotrivă, tocmai semnul acelei pierderi de sine, acelei contopiri cu Totul specifice dimensiunii dionisiace” (p. 169).  Sfânta împărtăşanie este văzută, aşadar, de către filosoful român ca o consumare a acestei contopiri, a dizolvării sinelui şi a pierderii sale întru regăsire, fiind înţeleasă ca o formă a dionisiacului.

Pentru etapa antitezei, Dochioiu oferă un răspuns încă mai ferm, însă într-o lucrare care ţine, aparent, de critica literară. În studiul său publicat în 1937 în Analele Facultăţii de Filozofie din Bucureşti, intitulat „Căutarea timpului pierdut ca formă a apolinicului absolut” (pp 277-314) Dochioiu face o analiză extrem de interesantă a fragmentului proustian al cărui personaj principal este atât de celebra magdalenă. Consumarea magdalenei cauzează naratorului căderea într-o nesfârşită reverie al cărui rezultat ar putea fi, de ce nu, chiar cel mai lung roman din istoria literaturii. Un întreg univers al viselor şi amintirilor ia naştere din nimic, o lume a apolinicului desăvârşit se naşte din degustarea unei atât de banale prăjituri, ca şi când întreaga această lume ar fi fost cumva stocată in nuce în câteva senzaţii gustative între care, alteori, ne e greu să distingem. Lumea astfel descoperită ori, mai bine spus, inventată – căci memoria nu este decât o  formă mai puţin rafinată a fanteziei – este o lume creată cu desăvârşire de eu şi este o lume din care pierderea şi efemerul nu fac parte. „În căutarea timpului pierdut este expresia supremă şi, cumva, paradoxală a apolinicului. Precum atenienii îşi eternizau propria lor lume sub chipul Olimpului şi al zeilor ce îl locuiau, Proust îşi eternizează propriul trecut refăcând cu o precizie neîntrecută textura spaţiului şi a timpul copilăriei şi adolescenţei sale. Ceea ce uimeşte la această carte este inocenţa şi calmul naratorului. Disponibilitatea sa formidabilă de a rostogoli, pe coasta abruptă a muntelui, acelaşi bolovan care se va prăvăli, de tot atâtea ori, înapoi în vale. În încăpăţânarea sa, autorul este genial, însă singurul rezultat al căutării nu poate fi decât căutarea însăşi” (pp. 289-90). Pentru Doichioiu, romanul proustian este simbolul dominaţiei absolute a apolinicului, semnul unui sindrom de care suferă, în grade mai mari sau mai mici, întreaga cultură europeană ce se află – o spune Noica în Despărţirea de Goethe – sub semnul posibilului, al iluziei. Omul european este prins, ireversibil, în mrejele apolinicului. Nu a găsit nicio formă de reconciliere a sa cu propria sa viaţă, iar iluzia şi visul – sub variate şi mereu înnoite forme – sunt singurul mod în care viaţa poate fi, cumva, eludată. Acesta este, de altfel, potrivit lui D. Dochianu şi unicul scop al drogurilor. Fascinaţia faţă de ele, şi noutatea pe care ele o aduc constă în faptul că drogurile se folosesc de dimensiunea apolinicului pentru a simula dionisiacul. Ele dau impresia unei pierderi de sine celui care le consumă, generând însă o explozie a eului care se instituie, treptat, ca adevărata lume. Consumul de droguri trădează însă, în acelaşi timp, o inadecvare congenitală a omului modern la viaţă, o imposibilitate a sa de a-şi asuma viaţa în efemeritatea ei. Iar fascinaţia faţă de apolinic este semnul îngrijorător al faptului că „iluzionarea funcţionează perfect ca autoiluzionare, garantând perpetuarea apolinicului la nesfârşit”.

Există nenumărate observaţii ale aceluiaşi autor cu privire la arta cinematografică care merg în aceeaşi direcţie, susţinând exact aceeaşi teză însă, din păcate, nu mai este loc pentru ele aici. În loc de încheiere ar trebui poate spus că perspectiva lui D. Doichioiu nu şi-a pierdut deloc din actualitate până astăzi şi că rămâne, chiar dacă puţin cunoscută, una dintre cele mai interesante interpretări ale unei probleme emblematice pentru societatea modernă.


[1] Deşi în ambele ediţii ale lucrării termenul care apare aici este cel de „apolinic“ este, cred, destul de limpede ca autorul avea in vedere dionisiacul.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s