O perspectiva inedita asupra examenului de bacalaureat de anul acesta

Adevăratele opere literare se scriu în secret, de către tineri geniali, însa într-atât de plictisiţi de viaţă şi revoltaţi împotriva societăţii de consum, a mediului academic degradat şi a inflaţiei de talente încât insista să nu treacă niciodată examenul de bacalaureat, pentru a putea fi artişti până la capăt. Pentru că adevărata operă de artă este aceea din care artistul, însuşindu-şi (sau, potrivit unora dintre ei, „însuşinduşi”) cu graţie strigătul lui Rimbaud „Je suis un autre”, se retrage constant, preferând, pe cât posibil anonimitatea. Este drept că, nu în puţine rânduri, arta autorilor necunoscuţi de la bacalaureat trece mai curând drept artă naivă. Aflăm într-un rând, şi deloc fără uimire, că „textul citat aparţine speciei literare a basmului deoarece scrisul este unul moale, în tonuri calde”. Un altul, argumentând în acelaşi sens, găseşte că „această operă aparţine speciei literare [a basmului – n. red.] deoarece în operă sunt feciori de împărat, boieri, chiar şi feţi-frumoşi, ceea ce în lumea reală nu mai sunt”. Observaţia pare, într-adevăr, a nu putea fi decât cu dificultate contrazisă, şi numai tot de unul dintre artiştii necunoscuţi care transformă primăvara într-un fel de anotimp al basmului, asigurându-ne de profunda înrudire dintre regnurile vegetal şi animal. „Primăvara – ni se spune – înverzesc toate vieţuitoarele”. Observaţia se opreşte aici, ca şi când artistul însuşi ar fi avut nevoie de un repaus momentan, pentru a-şi savura propria reuşită, însă dacă ar fi continuat am fi avut în mod cert ocazia să aflăm că tot primăvara plantelor le înmugureşte blana.

O idee heideggeriană reluată adeseori în lucrări de specialitate de pe la noi este aceea că un creator de operă de artă are un acces privilegiat la realitate pe care este capabil să ţi-l împărtăşească prin creaţia sa. Regândind din temelii normele gramaticale ale limbii române, un autor anonim ne asigură că ar putea face acest lucru, deşi pare a-i lipsi totuşi determinarea: „Eu vaş descrie un tablou din natură deoarece să vedeţi cum arată natura”. Din păcate, până la următoarea sesiune de bacalaureat, nu ne rămâne decât să suportăm frisoanele mistuitoare ale aşteptării ca artistul să-şi ţină promisiunea, şi să sperăm că nici de această dată nu se va lăsa tentat de josnicia unei note de trecere.

S-au scris lucruri mari despre cei patru clasici ai literaturii române, s-au produs observaţii critice de o acuitate fără precedent, în faţa căreia marii critici literari ai naţinunii ăsteia, morţi sau vii sau între ele ar păli. Din păcate însă, pentru că ele nu vor fi niciodată culese în volume, aşa cum ar merita, va trebui să ne mulţumim cu toţii cu acest spectacol efemer dar fermecător care face din examenul de bacalaureat din România postmodernă o adevărată expoziţie de genii.

Advertisements

Niciodatã, toamna

sau, dracu’ stie, poate intotdeauna. caci, daca exista un creator – ceea ce, intre noi fie vorba, e foaaarte putin probabil spre absolut deloc – atunci e innebunit dupa programe recursive. sau o fi numai toamna asta care imi da impresia clara ca totul se repeta, ca inflorirea in galben si rosu a frunzelor urmeaza un algoritm precis, pe care l-a urmat si anul trecut, cu unele variatii susceptibile si ele de a fi fost dinainte calculate.

Freiburgul de acum arata la fel ca cel in care ajungeam, acum doi ani, proaspat de vise si intoxicat de tot felul de elucubratii sentimentale; pana la nuantele culorilor e identic, pana la urmele de pe geamul prin care privesc acum colinele Padurii Negre serpuind cu o nesiguranta mioritica. Cum zic, totul e i-den-tic. Numai eu trebuie sa ma rascol impotriva acestei identitati si sa-mi iau ramas bun, lasand algoritmii sa-si faca, ordonat, de cap, si intorcandu-ma, cu oarecare groaza, in “patria mama”. Cu groaza si totusi, sa spun si asta, cu o anume bucurie, cu sentimentul ca era vremea sa mai dau si pe-acasa.

Cum zic, aventura mea in Freiburg s-a scris deja. S-a incheiat o epoca plina de examene, de traduceri, de proiecte, de tot felul de frustrari, de bucurii (totusi simtitor mai putine), etc. Tristetea mea de a trebui sa parasesc turnul asta de fildes, poate printre ultimele, in care filosofia inca inseamna mai mult decat o ciorba de cursuri si seminare urmata de un desert de diplome, este impartasita si de rectorul Universitatii Albert-Ludwigs din Freiburg, care mi-a marturisit, intr-un mesaj pe care nu-l pot reda aici, ca fiind cuprins de deznadejde este hotarat sa demoleze cladirea vechii biblioteci pentru a ma determina sa raman. Dupa cum o sa va arat imediat, lucrarile de demolare au inceput deja. M-am vazut totusi nevoit sa declin invitatia.

I-am promis totusi ca ma voi stradui sa ma intorc anul viitor, ceea ce l-a facut sa reconsidere demolarea eternelor statui care vegheaza drumul fiecarui student care urca treptele Universitatii din Freiburg. Cea a lui Socrate si cea a lui Aristotel. A venit timpul sa-mi iau la revedere si de la ei.