sau, dracu’ stie, poate intotdeauna. caci, daca exista un creator – ceea ce, intre noi fie vorba, e foaaarte putin probabil spre absolut deloc – atunci e innebunit dupa programe recursive. sau o fi numai toamna asta care imi da impresia clara ca totul se repeta, ca inflorirea in galben si rosu a frunzelor urmeaza un algoritm precis, pe care l-a urmat si anul trecut, cu unele variatii susceptibile si ele de a fi fost dinainte calculate.

Freiburgul de acum arata la fel ca cel in care ajungeam, acum doi ani, proaspat de vise si intoxicat de tot felul de elucubratii sentimentale; pana la nuantele culorilor e identic, pana la urmele de pe geamul prin care privesc acum colinele Padurii Negre serpuind cu o nesiguranta mioritica. Cum zic, totul e i-den-tic. Numai eu trebuie sa ma rascol impotriva acestei identitati si sa-mi iau ramas bun, lasand algoritmii sa-si faca, ordonat, de cap, si intorcandu-ma, cu oarecare groaza, in “patria mama”. Cu groaza si totusi, sa spun si asta, cu o anume bucurie, cu sentimentul ca era vremea sa mai dau si pe-acasa.

Cum zic, aventura mea in Freiburg s-a scris deja. S-a incheiat o epoca plina de examene, de traduceri, de proiecte, de tot felul de frustrari, de bucurii (totusi simtitor mai putine), etc. Tristetea mea de a trebui sa parasesc turnul asta de fildes, poate printre ultimele, in care filosofia inca inseamna mai mult decat o ciorba de cursuri si seminare urmata de un desert de diplome, este impartasita si de rectorul Universitatii Albert-Ludwigs din Freiburg, care mi-a marturisit, intr-un mesaj pe care nu-l pot reda aici, ca fiind cuprins de deznadejde este hotarat sa demoleze cladirea vechii biblioteci pentru a ma determina sa raman. Dupa cum o sa va arat imediat, lucrarile de demolare au inceput deja. M-am vazut totusi nevoit sa declin invitatia.

I-am promis totusi ca ma voi stradui sa ma intorc anul viitor, ceea ce l-a facut sa reconsidere demolarea eternelor statui care vegheaza drumul fiecarui student care urca treptele Universitatii din Freiburg. Cea a lui Socrate si cea a lui Aristotel. A venit timpul sa-mi iau la revedere si de la ei.

Advertisements

2 thoughts on “Niciodatã, toamna

  1. e totuşi o experienţă deosebită şi unică pentru care te invidiez :).

    am să-ţi spun de pe acum: bine ai revenit, Paul!
    cu bucurie,

    Ottilia

  2. a cam trecut ceva vreme de cand am scris ultima postare…atat de multa incat abia am mai gasit tonul…
    dar trebuia sa scriu ceva..
    bine ai venit, Ottilia!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s