eu m-am născut

eu m-am născut altundeva, niciodată
e o linişte lungă de unde vin
o linişte bruscă precum aceea
a unei inimi oprite
răsunând de ecoul
celei din urmă bătăi.
e o linişte lungă de unde vin
o linişte ca umbra unei linişti
în care totul se termină
şi nimic nu poate începe
de-adevăratelea.
Advertisements

poem într-o gamă minoră

să îmi scapi mereu. să fugi şi să nu te uiţi înapoi. eu o să inventez, în graba disperării, o geografie în care să ne putem întâlni, în care să te pot avea, la fel ca înainte. mai definitiv şi mai sângeros decât înainte. un oraş apoi o stradă, apoi o cameră în care să te urmăresc pretutindeni ca un ucigaş. asta o să-mi ia foarte mult timp. foarte mult. tu o să poţi ajunge foarte departe, până acolo unde nici măcar gheara disperării mele n-o să te poată ajunge, până acolo unde o să fiu forţat să-ţi spune ea ca să mă mai pot gândi la tine, ca să mai pot iubi până la tine. tu o să fii atât de departe încât de furie şi de neputinţă eu o să mă laud în faţa tuturor cu absenţa ta de pretutindeni. asta o să-mi ia foarte mult timp, pentru că tu o să lipseşti cu multă râvnă, şi lipsindu-mi o să poţi ajunge foarte departe şi n-o să-ţi pese şi n-o să mai ştii. o să-mi fie tot mai uşor să scriu,  prezenţa ta mă făcuse neputincios şi cu cât eşti mai departe de mine cu atât îmi vine mai uşor să refac din cuvinte tot ce aş fi vrut să trăiesc cu tine şi să îndrept tot ce am trăit. cu atât e mai frumos şi mai simplu între noi totul. cuprins de înfrigurarea scrisului viaţa mi se pare o ciornă uriaşă plină de trăiri incerte, împlinite numai pe jumătate, plină de nesiguranţe, de ezitări, de greşeli. fără tine e tot mai uşor să corectez totul şi să trec pe curat adevărata viaţă, aseptică, cea care nu poate fi trăită, dar care merită pusă în vitrină asemenea unui manechin. şi munca asta mă consumă şi mă întârzie foarte mult încât reuşesc tot mai rar să-mi fac timp să trăiesc. şi, cumva, nici nu ţin morţiş la asta.

In loc de justificare (si de orice altceva)

Am incetat, de o vreme, sa mai scriu aici. Daca am scris, am scris oricum din ce in ce mai rar, ca un scafandru care isi tine din ce in ce mai mult respiratia sub apa, si nu are nevoie sa iasa la suprafata, sa respire, decat la rastimpuri tot mai lungi de timp. Ratiunile pentru care n-am mai scris, nenumarate, fac parte din doua categorii: cele care nu pot fi “denuntate” si cele care care pot fi.

N-am mai scris, in primul rand, pentru ca n-am mai avut timp. Apoi pentru ca, incetul cu incetul, mi-am pierdut obisnuita de a scrie. Apoi pentru ca, in subconstientul meu, eram bantuit de ideea ca pierd ore in sir cu blogul asta, zilnic, citind sau scriind tot felul de chestii, ceea ce nu era tocmai bine. M-am convins insa ca “entropia” este inevitabila si ca oricat as incerca sa nu mai pierd timpul, reusesc, de fapt, sa-l pierd mai abitir. Si asta e cu atat mai grav, caci mobilizez nesfarsite energii pentru a ma stradui sa impiedic tocmai lucrul care se intampla oricum.

Apoi n-am mai scris pentru ca evenimentele politice din ultima vreme, din ultimul an, din ultimele luni, m-au scandalizat si m-au descumpanit intr-atat incat am gasit inutil sa-mi strig perplexitatea, enervarea, furia, etc., pe pagina aceasta virtuala – si din vina mea – tot mai putin vizitata. De ce inutil? Pentru ca nu-mi statea nicicum in puteri sa schimb ceva prin cuvintele mele. Singura mea incercare – sustinuta totusi – din timpul alegerilor prezidentiale de data recenta, s-a soldat cu un esec absolut – in ciuda pozitiei mele adeseori punctual justificata si intemeiata, din ignoranta, superficialitate, etc – multi dintre prietenii, apropiatii, rudele mele au votat cu acelasi Basescu pe care il demonizeaza acum ca si cand n-ar fi votat cu el. Asadar, daca n-am reusit sa-i conving nici pe cei apropiati mie, cum as fi putut sa-i conving pe cei care nu ma cunosteau. De asta am si incetat sa scriu.

N-am mai scris si pentru ca blogul acesta al meu a devenit o amestecatura de foarte multe chestii care nu prea mergeau impreuna, un ghiveci de articole cu teme politice, sociale sau economice raspandite printre fragmente de proza, de poezie, etc. Ca o mancare in care, indracit, incepi sa arunci toate ingredientele care-ti pica la mana si care, oricat de gustoase ar fi, garanteaza esecul produsului final. Deci blogul meu si-a cam pierdut identitatea si atunci eu am incetat sa mai scriu. Poate ca ar fi fost mult mai intelept ca, urmand exemplul lui Vania, sa literatizez niste articole a caror expunere pe argumente nu servea oricum nimanui, caci cei convinsi nu mai aveau nevoie de ele, iar celor cu creierul spalat nu le servea oricum la nimic.

In fine, ar mai fi si alte motive asupra carora nu mai vreau sa insist acum. E insa o singura precizare pe care vreau sa o fac. Anume aceea ca daca voi continua sa scriu pe acest blog – ceea ce este un lucru totusi destul de incert – o voi face redand acestui jurnal virtual identitatea sa si coloratura initiala. Cu alte cuvinte, nu voi mai aborda, in nicun caz si sub niciun pretext teme politice, sociale, etc. aici si nu voi mai purta niciun soi de polemici in aceste directii. Daca nu sterg articolele pe aceste teme publicate aici este pentru ca ar fi o munca de selectare prea grea, sau poate pentru ca mi s-ar parea un gest prea violent si prea teatral, iar eu nu mai am dispozitia, de acum doi-trei ani, de a implini astfel de gesturi, si le gasesc acum oarecum inautentice.

In fine, cred ca pentru un pseudo-come-back este, deocamdata, suficient.