a, da; să nu uit. la mulţi ani şi treaba voastră!

p.s. Atentie la sfarsitul lumii. Anul asta se va transmite pe toate canalele!

Advertisements

erai puţin a mea

nu, tu nu mă iubeai. aşteptai numai, curioasă şi cu mici luminiţe sclipindu-ţi în ochi, să vezi ce se întâmplă cu dragostea mea. eu eram pentru tine o rezervaţie naturală a iubirii prin care îţi plăcea să te plimbi, mângâind sentimente pe botul lor umed, hrănind biscuiţi mărunţi disperării mele, îmblânzind animăluţele tristeţii care se furişau prin iarbă până la tine şi ţi se prindeau în păr.  nu, tu nu mă iubeai, dar prezenţa mea îţi amesteca simţurile ca de o beţie care te face să râzi, îţi turna mereu în pahar, deschidea mereu braţele să te prindă, îţi fixa chipul strălucitor în cristalele abajururilor. uneori, ameţit ca de un fel de nesomn, îţi sărutam urma roşiatică a paharul de vin desenându-se în cercuri pe albul şervetului. îmi dăruiai în galben sărutul acela de cretă pentru totdeauna. erai puţin a mea, recunoşteai şi tu, atunci când gura mea atingea mătasea strălucitoare şi umedă, încreţindu-se sub buzele mele ca nişte buze. brusc, trebuia să pleci. în urma ta se stingeau în mine toate luminile, rămânea numai lampa de petrol a suferinţei mele, ca o lună ştearsă, coborâtă pe masă într-un colţ de pâine. sângele mi se retrăgea din trup, pulsând în cuvintele pe care le înşiram în urma ta, chemându-te. mă hotăram să redesenez continentele, să încep războaie mondiale, să ucid la întâmplare, să te uit. un bătrân paralizat venea să locuiască în mine. ne uitam la televizor ţinându-ne mâinile inerte legate una de alta cu cârpe. eu stăteam în braţele lui, tremurând de frig şi de frică. mă lăsam în el ca într-o pleoapă cu balamalele ruginite, o pleoapă pe care o aşteptam şi care nu mai venea să m-acopere. nu puteam să uit nicio clipă că trebuia să te uit, orice aş fi făcut. împingeam cu palmele rugăciunea uitării spre cer şi ea cădea mereu înapoi ca o frunză veştedă de ploaie. undeva lăsasem o uşă deschisă.

şi acum serviţi ceaiul

.

eu nu sunt poetul, eu sunt cel care moare în poem. sunt fratele mort al poetului, în poemul în care apuc să mor. poemul migrează cu mine pe lumea cealaltă. iar pe marginilea lui cresc frunze grase de cai, frunze grele de animale sălbatice. poetul le aşează acolo, decorează moartea cu frişca inoxidabilă a unei metafore. eu nu sunt poetul, eu sunt poemul. poetul nu poate fi contactat. poetul e moartea poemului şi începutul de cealaltă parte, căzătura care lustruieşte ochiul genunchiului. eu sunt poemul, adică restul nu există. lumea se opreşte la marginea mea pictată cu frunze ca nişte păstăi de cal, decorată foarte atent cu motivele morţii poetului. lumea se opreşte şi oftează la marginea mea, mai şi aruncă un ban în fântână. le oglindesc tuturor pentru foarte puţin chipurile, îi sorb pe toţi prin paiul privirii, înăuntrul meu, apoi oglindesc în afară iluzia libertăţii lor. eu nu sunt poetul, sunt moartea poetului şi iluzia morţii lui. eu sunt poemul în care v-aţi rătăcit de voi înşivă pentru totdeauna. şi acum, vă rog serviţi ceaiul.

ultima vârstă

mă opresc din citit. e gata poemul tăiat din vene. cu multe pauze, cu nenumărată încetineală. e gata poemul şi pauzele stau acum lângă uşă, ca nişte urechi apăsându-se curioase pe scorbura cheii, ca nişte urechi între prosoapele ude din baie, ca nişte respiraţii grăbite, feminine, în care presimţi un surâs. m-am oprit prea târziu, când te-am văzut. îmi scânteiau ochii înapoia cuvintelor încât n-am simţit trupul tău în cameră apăsându-mă ca umbra unor tălpi de sanie pe zăpadă. e gata poemul din mine eşti retezată tu. fără speranţă. mă refaci cu blândeţe, citind, în colţul de cameră. alerg suflând cu greutate de pe o filă pe alta. de pe un picior pe altul. salturile sunt un dezvăţ de tine. e gata poemul ca tăişul unei scoici. ne poate răni. pe scena lui străluceşte amintirea culiselor. îmi trag poemul din vene ca şi când m-aş ajuta să-mi crească alte voci. mă golesc, mi-e respiraţia căruntă. camera de spital se termină acolo unde mâna ta învârte, jucându-se, scrumiera. tu te aşezi între mine şi sângele meu, îţi pui umbra ta la hotar, mă mângâi cu beznă. mă ridic pe marginea patului, părul des şi moale al aerului îmi intră şi îmi iese din plămâni ca o gheară de pisică. e liniştitor ca o pastilă. ca somnul de după pastilă. ca dunga de lumină de la capătul camerei în care se aud celelalte voci. poemul e una dintre ele. atârn de marginea patului şi-mi vorbesc. aşez între lucruri distanţe cât mai mari, ca să nu le străbat niciodată. între noi stă un mut gesticulându-ne când pe unul, când pe celălalt. când tu răsari la capătul unui braţ, eu apun la capătul celuilalt. nu e loc în el pentru amândoi. alergăm unul după altul prin gesturile lui, până când îi cădem de pe trup.

Poemul salbaticindu-se…

The Poem of Poems


(By Greg Alan Brownderville)

A boy passes ghost-like through a curtain of weeping willow.
In rainbow-stained apparel, birds are singing a cappella.
Suddenly I sense it, in the birds and in the child:
The world is a poem growing wild.

A dewdrop on a blade of grass soon slips from where it clung
Like a perfect word that gathers on the tip of a poet’s tongue.
And men are merely characters to love and be defiled.
God is a poem growing wild.

poem cu ea şi restul poemului

„pasărea-salpetru, pasărea-hungaroring,

pasărea-crematoriu (aici o să revin cu o explicaţie),

pasărea-de-nu-mă-uita”

da, acesta este un poem foarte ludic!

primele versuri repetându-se ca o incantaţie

din când în când, tet-a-tet,

dau impresia clară de clinchetit

de pahare, de fâşâit de şampanie

este un poem ludic şi totuşi are o miză foarte serioasă

iată, trecem cu el, ajutaţi de el, pe targa lui

în noul an, e 2012 urlă cineva mai beat decât restul

poemului foarte ludic din care

nu lipsesc, e drept, nici metaforele fericite,

pisoar heraldic, alteţe narcotizate,

prafuri nobile şi sentimentale

ar mai fi, dar mă opresc un pic să mai sorb din pahar,

fac o pauză să-mi încolăcesc braţul după mijlocul

unei fete mai frumoase decât tot restul

poemului

pe care toţi o doresc în seara asta

şi ea se face cu atât mai frumoasă decât poemul

cu cât toţi o doresc mai intens,

îmi încolăcesc mâna în jurul ei

ca o brută,

ca o comparaţie falsă

care nu durează mult timp,

căci nici acestea nu lipsesc din poem

ba chiar sunt cu duiumul, dar asta

numai ca să scoată în evidenţă frumuseţea fetei frumoase,

spre contrast

cum se zice în critică atunci când

cuvântul antiteză fusese deja de prea multe ori folosit.

sfârşitul e tandru, e mângâietor

face mai mult decât tot restul poemului

dar mi-ar fi tare greu să mi-l aduc acum aminte:

nici nu e, până la urmă, un final inedit;

ca după orice sfârşit,

nici după el nu mai urmează nimic.

Un poem plictisitor de dragoste….

Va rog frumos plictisiti-va si voi de plictiseala asta.
*
Ordinary Love
by Michael Burch
*
Indescribable–our love–and still we say
with eyes averted, turning out the light,
“I love you,” in the ordinary wayand tug the coverlet where once we lay,
all suntanned limbs entangled, shivering, white …
indescribably in love. Or so we say.

Your hair’s blonde thicket now is tangle-gray;
you turn your back; you murmur to the night,
“I love you,” in the ordinary way.

Beneath the sheets our hands and feet would stray
to warm ourselves. We do not touch despite
a love so indescribable. We say

we’re older now, that “love” has had its day.
But that which Love once countenanced, delight,
still makes you indescribable. I say,
“I love you,” in the ordinary way.

Vor fi oare chinezii primii care vor descoperi bozonul Higgs?

Potrivit unor documente publicate recent pe site-ul wikileaks, se pare că oamenii de ştiinţă chinezi au creat o replică la scară marită a celebrului accelerator de particule de la Genava. Potrivit acestei informaţii, care nu a fost nici infirmată nici dezminţită de oficialii chinezi, se pare ca Super-LHC-ul care se întinde pe o suprafaţă de 10 ori mai mare decât acceleratorul european are drept sarcină să descopere celebra particulă a lui Dumnezeu înaintea europenilor. Modul în care funcţionează acceleratorul din apropierea Jin-Huan-ului este asemănător celui european, numai că totul se întâmplă la scară mărită. Dacă la Geneva sunt ciocnite particule elementare, deocamdată fără succes, chinezii au aplicat de la bun început o altă tactică. Bile de metal, de dimensiunea unei mingi de tenis, sunt aruncate din direcţii opuse de către un sistem de scripeţi foarte simplu, acţionat de câteva sute de chinezi. Sub protecţia anonimatului, un savant chinez a declarat că au apelat la acest artificiu ca să nu aibă aceleaşi probleme ca şi colegii lor europeni, care au fost nevoiţi să întrerupă un an testele pentru că o fărămitură de pâine a căzut într-un orificiu al acceleratorului, dând peste cap toate testele. Acelaşi savant ne-a asigurat că acest lucru nu se poate întâmpla în cazul acceleratorului chinez. Deşi a fost de neîncrezător în a da detalii despre modul în care chinezii plănuiesc să descopere particula cu pricina înaintea europenilor, el a acceptat totuşi să dezvălui planul în schimbul unui IPHONE 4 S original. Planul este foarte simplu. Intr-una dintre bilele de metal care urmează să fie ciocnite, chinezii au introdus de la bun început o bilă mai mică, pe care au denumit-o bozonul Higgs. Având în vedere că în cadrul experimentului se ciocnesc fascicule care conţinut un număr de 2 bile fiecare, şansele ca savanţii chinezi să găsească particula sunt foarte mari. Rămâne însă o singură problemă. Aparatul de fotografiat de mare precizie, care ar trebui să imortalizeze evenimentul, pare a nu mai funcţiona corespunzător, avânt bliţul stricat. Dezasamblarea complexului de conducte în vederea reparării lui ar putea dura câteva luni, savanţii europeni având totuşi şansele lor să descopere primii particula.

nu cred ca pot

(Mirunei)

nu mai scriu. de foarte mult timp nu mai scriu. stau, aştept, pândesc, visez. uit, îmi amintesc, sper poemul definitiv, cel de care venele mele vor plesni, cel de care ochii mei se vor spulbera, cel de care voi ajunge să trăiesc şi să mor. camera mea e grea de venirea lui, asudă neîncetat prin toţi porii, miroase tot mai dulce a lichid seminal, a pântece apăsându-se pe alt pântece. eu aştept neclintit în mijlocul ei ca un viscere de piatră poemul definitiv, cel de care degetele mele se vor usca, cel de care pereţii plămânilor mei se vor lipi, sufocându-mă, poemul neiertător ca o judecată de apoi. îndur, asud, tânjesc, îmi pierd minţile. mă lovesc peste piept, peste grumaz, peste pulpe. îmi înfig ace de os în pielea obrajilor. mă înfurii, urlu, grohăi ca un animal. mă târâi în patru labe, mă masturbez. dispar şi apar. atârn undeva cu maxilarele înfundate în carnea pereţilor ca un burghiu. atârn şi aştept. mă aprind şi mă sting. nebunia mea iese în lume pătrunde în femei le naşte copii. forcepsuri sfâşie pântece căutând disperate, vaste refluxuri menstruale dezvelesc carenele unor pelvisuri care muşcă din făt şi-l sufocă şi nu-l mai nasc. pelvisuri flămânde şi suferinde. caut şi caut. aşteptarea mea sporeşte cu ele. creşte şi creşte şi creşte. creşte şi creşte şi creşte, ca o vastă placentă desfăşurând de la un capăt la altul ecuatorul aşteptării mele, legănându-l fierbinte prin aer ca pe o coadă ombilicală. o placentă ca o mânuşă enormă de baseball în care aş putea să prind o cometă şi să o nasc. sunt pretutindeni înteţit într-o aşteptare planetară care se hrăneşte din tot şi din mine, sunt o gheară cosmică avidă şi goală. sper şi urăsc cu cimitirele de femei din mine, cu pântecele lor sterpe de piatră. urăsc şi nu mai respir. nu mai suflu. nu mai pot să visez şi să sper.