apăs aceleaşi litere, degetele tresaltă la atingerea nasturilor tăi roşii, aleargă până la ultimul presimţind şoselele netede ale trupului tău, alcătuind într-un altfel de alfabet seara de până atunci, întâlnirea noastră de la metrou, drumul până acasă. întunericul ne găzduieşte ca un muzeu de istorie a luminii, camerele lui nenumărate sticlesc de copilăriile noastre în care nu ne întâlniserăm încă, adolescenţe trecute aşteaptă răbdătoare în spatele unor vitrine ca nişte costume de epocă în care ne închipuim râzând cum ne-ar sta; suntem peste tot noi, dar suntem unul fără celălalt şi asta ne face să nu ne mai putem recunoaşte. până la ultimul nasture, arcuindu-se în ţipete ascuţite uneori sau tăcând prelung, degetele mele îşi amintesc altfel cum m-ai privit ieri, rescriu trecutul cu semnele trupului tău, corectează cu multă răbdare, făcând largi decupaje care ne fac să ne pierdem uneori conştiinţa. acum suntem atât de aproape încât toate femeile pe care le-am mângâiat redevin tu, tu cea care creşteai zgomotos în sângele lor şi care mă chemai înăuntru. eu n-am reuşit niciodată să le iubesc până la tine. mă înveţi că trupul lor nu fusese decât o îmbrăcăminte a ta, că fiecare clipă ne-ar fi putut aduce înapoi aici, în camera ta, şi eu apăs cu palmele buzele sânilor tăi ca pe nişte nasturi roşii, arzători, care îmi pătrund în piele. mi-e frică şi cumva mi se cere prea mult.

Advertisements

One thought on “mi se cere prea mult

  1. Curate și ”sfioase” sînt poemele tale ”de dragoste”, oricîtă ”explorare” senzuală ar conține…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s