Un poem in fiecare zi?

Stiu cat de mult mi-ar placea daca cineva, oricine mi-ar spune zi de zi cate unul dintre acele poeme despre care stii, imediat ce le auzi, ca ele trebuiau scrise, ca trebuiau sa tasneasca afara, in cuvintele cuiva, si ca, mai ales, sunt intr-atat de perfecte si de suficiente siesi incat par sa se fi scris singure. Nu stiu daca o sa ma pot tine – daca as face-o – de promisiunea de a reproduce aici, in fiecare zi, cate unul din acele poeme. Voi tinde insa spre acest deziderat, cu multa imperfectiune si totusi nu mai putin staruitor.

Iar astazi m-am gandit la  Margaret Atwood si la poemul ei:

Habitation

Marriage is not
a house or even a tent

it is before that, and colder:

The edge of the forest, the edge
of the desert
the unpainted stairs
at the back where we squat
outside, eating popcorn

where painfully and with wonder
at having survived even
this far

we are learning to make fire

***

Locuire

Căsătoria nu e o casă

nici măcar un cort

este înainte de asta şi încă mai rece:

Marginea pădurii, marginea

deşertului

scările nevopsite

din spate unde ne ghemuim

afară mâncând popcorn

unde suferind şi cu mirarea

că am supravieţuit chiar şi

până acum

învăţăm să facem focul

(traducerea imi apartine)

astazi am descoperit un poet

insa mai intai am descoperit o poezie. Asa a inceput, de fapt, totul, cu gesturi mici, insignifiante, (adica versuri) care s-au adunat unele peste altele, s-au adaugat unora celorlalte pana cand intalnirea, fara sa fie, mi s-a parut brusca. Asa cum, atunci cand te loveste un camion, nu stai sa te gandesti ca si el trebuie sa fi venit de la foarte mare distanta, ca soferul trebuie sa fi mancat o paine unsa cu margarina inainte sa se urce la volan, si ca a strabatut toata distanta aceea, foarte lunga, numai ca sa te faca pe tine praf.

Numele poetului este Richard Brautigan. Iar numele poeziei (genial, de altfel) este: All Watched Over by Machines of Loving Grace. Acum, va rog sa cititi!

I like to think (and
the sooner the better!)
of a cybernetic meadow
where mammels and computers
live together in mutually
programming harmony
like pure water
touching clear sky.

I like to think
(right now, please!)
of a cybernetic forest
filled with pines and electronics
where deer stroll peacefully
past computers
as if they were flowers
with spinning blossoms.

I like to think
(it has to be!)
of a cybernetic ecology
where we are free of our labors
and joined back to nature,
returned to our mammal
brothers and sisters,
and all watched over
by machines of loving grace.

mi se cere prea mult

apăs aceleaşi litere, degetele tresaltă la atingerea nasturilor tăi roşii, aleargă până la ultimul presimţind şoselele netede ale trupului tău, alcătuind într-un altfel de alfabet seara de până atunci, întâlnirea noastră de la metrou, drumul până acasă. întunericul ne găzduieşte ca un muzeu de istorie a luminii, camerele lui nenumărate sticlesc de copilăriile noastre în care nu ne întâlniserăm încă, adolescenţe trecute aşteaptă răbdătoare în spatele unor vitrine ca nişte costume de epocă în care ne închipuim râzând cum ne-ar sta; suntem peste tot noi, dar suntem unul fără celălalt şi asta ne face să nu ne mai putem recunoaşte. până la ultimul nasture, arcuindu-se în ţipete ascuţite uneori sau tăcând prelung, degetele mele îşi amintesc altfel cum m-ai privit ieri, rescriu trecutul cu semnele trupului tău, corectează cu multă răbdare, făcând largi decupaje care ne fac să ne pierdem uneori conştiinţa. acum suntem atât de aproape încât toate femeile pe care le-am mângâiat redevin tu, tu cea care creşteai zgomotos în sângele lor şi care mă chemai înăuntru. eu n-am reuşit niciodată să le iubesc până la tine. mă înveţi că trupul lor nu fusese decât o îmbrăcăminte a ta, că fiecare clipă ne-ar fi putut aduce înapoi aici, în camera ta, şi eu apăs cu palmele buzele sânilor tăi ca pe nişte nasturi roşii, arzători, care îmi pătrund în piele. mi-e frică şi cumva mi se cere prea mult.