poţi mai mult de atât!

zâmbetul tău e ca o cameră cu uşa crăpată puţin, cât să se audă scârţâitul căluţului de lemn  al copilăriei mele. mai departe în sud părul tău se varsă în elba, mai departe în sud cartea îmi alunecă de pe genunchi. se clădeşte o linişte între noi; bună draga mea, iată, urmele copiilor noştri se pierd în noi ca o formă albă care ne intră în carne. mai departe, în sud, disperarea şi singurătatea mea se varsă în elba cea sfâşietoare. mai departe în sud, pur şi simplu încetez să fiu. e opt jumătate. sunt sfărâmicios de neputinţă. am ajuns la capăt. mă sparg. îţi fac cu mâna iubito numai că tu nu mă vezi ca şi când mi-ai spune: poţi mai mult de atât!

Advertisements

Victoria sportului alb

Înfruntarea de ieri, dintre Djokovic şi Nadal, n-a fost una între doi jucători, ci una între doi atleţi aparţinând unor sporturi diferite. Victoria lui Nadal ar fi însemnat reîntoarcerea tenisului în era luptelor dintre gladiatori. Dacă acceptăm că sporturile de astăzi – dintre care tenisul ocupă un loc privilegiat în acest context, fiind locul în care se înfruntă doi adversari, şi nu două echipe – sunt rezultatul sublimării înfruntărilor dintre gladiatori, ori duelurilor dintre spadasini, atunci victoria lui Nadal din finala de la AO ar fi însemnat reîntoarcerea la arme. Stilul de joc la care Nadal îşi invită mereu adversarii poate fi rezumat printr-o singură sintagmă: „The last man standing”.

E un joc de tenis în care aproape că nu mai există seturi, în care fiecare game poate dura 10-15 minute, în care se schimbă 30-40 de lovituri între cei doi adversari, până când unul dintre ei se prăbuşeşte pe linia de fund, fără respiraţie, pierzând punctul. Stilul acesta de joc, pe care Federer nu l-a putut accepta niciodată, este cel care i-a defectat, definitiv, jocul. Frustrat de faptul că cele mai frumoase lovituri ale lui, şi cele mai imposibil de returnat, sunt aruncate înapoi în teren cu o înverşunare diabolică, elveţianul a încercat să forţeze limitele terenului, ca şi când loviturile cu 2-3 centimetri în aut ar putea lungi ori lăţi terenul. Acesta este motivul pentru care, jucând cu Nadal, Federer este de nerecunoscut. El ştie că tenisul practicat de el, dus la perfecţiune, nu se poate împotrivi monstruozităţii stilului „the last man standing”. Clachează psihic şi acceptă înfrângerea.

Finala de ieri dintre Djokovic şi Nadal a avut însă un alt deznodământ. Iar acest deznodământ este în favoarea tenisului. Ca într-un parlament în care un partid susţine desfiinţarea propriului stat (vezi Israel), Nadal este jucătorul care a încercat, în finala de la AO, desfiinţarea tenisului, transformarea lui într-un joc mecanic, perfect calculat, în care victoria se judecă numai după resursele şi performanţa fizică. Inventivitatea, poezia, incalculabilul trebuiau, toate, eliminate. Ar fi urmat, probabil, o hegemonie Nadal – Murray, la sfârşitul căreia cei care iubesc acum tenisul ar fi sfârşit preferându-i meciurile de box. N-a fost însă aşa, iar Nadal a fost învins de singurul om care o putea face, chiar cu propriile lui arme. A fost sufocat pe linia de fund, a fost frustrat continuu de cel care, la celălalt capăt, refuza să obosească, chiar dacă, uneori, se mai prăbuşea la pământ, abia respirând, ca şi când tocmai murise şi se pregătea să învie.

În finala de la AO a învins sârbul Novak, iar sportul alb a murit ca să învie.

strigătul meu e restul teafăr al unei infirmităţi

e restul cu care încă se mai poate trăi

e tot ce a scăpat umilinţei

încet, se întipăreşte în dalele de piatră

şi arde în steaguri hublouri

prin care se poate privi spre trecut

şi spre viitor.

strigătul meu e treapta pe care nu se poate călca

nu încerca să păşeşti!

e mânerul unei uşi care nu se deschide

nu încerca să intri!

e conturul unei ferestre desenate pe perete.

nu încerca să priveşti!

e patetic ca un plâns

şi e lipsit de patetism ca o răzbunare

în strigătul meu disperarea şi furia

îşi fac una alteia declaraţii de dragoste

acum, că ninge peste strigătul meu

şi cuvintele se moaie în zăpadă

până nu se mai aud

nu-l confunda cu resemnarea!

el aşteaptă acolo, rece ca un pumnal

ascuţindu-se cu răbdare

de lungile voastre tăceri.

sunt nota de subsol a acestui poem

fiecare metafora e o extracţie dureroasă a unui canin din maxilarul limbii.

iar eu sunt mănuşile prinţesei diana pe gresia din baie

sunt conul leonida şi la trahison des clercs şi criza

pe covorul din baie a conştiinţei europene

şi toate virgulele pe care au contat

scriitorii din cele mai vechi timpuri până

astăzi şi deşeurile radioactive

şi dulcea mea doamnă – eminul meu iubit,

camioneta ford, o eşarfă care poartă o lebădă,

fotonii de silex ai sfârcurilor tale

cerul gurii unei mascote, beţişoarele de nas

ale unui incas, şăgalnice şoldurile tale

eu sunt tamburinul clorotic pe lespezile băii,

conductele prin care ne vine iarna sufletul de la ruşi

pe gresia din baie o burtă de câine cu franjuri

de lapte atârnând de palatul mamifer

ca nişte ferestre sparte

sunt imaginaţia neobosită a marilor poeţi

ai kamasutrei şi plesnetul rece, fortificaţiile pasului tău

fiecare metaforă e o extracţie dureroasă a unui canin din maxilarul limbii

poezia e îmbătrânirea limbii şi moartea şi dincolo de ea

urmele în ghipsul realităţii ale noii proteze.

ritmuri

am să merg la câteva cununii botezuri poeme.

am să intru în primării în biserici în versuri.

voi săruta miresele copiii cuvintele.

voi mânca bea scrie.

o să te găsesc o să te pierd o să te caut