Înfruntarea de ieri, dintre Djokovic şi Nadal, n-a fost una între doi jucători, ci una între doi atleţi aparţinând unor sporturi diferite. Victoria lui Nadal ar fi însemnat reîntoarcerea tenisului în era luptelor dintre gladiatori. Dacă acceptăm că sporturile de astăzi – dintre care tenisul ocupă un loc privilegiat în acest context, fiind locul în care se înfruntă doi adversari, şi nu două echipe – sunt rezultatul sublimării înfruntărilor dintre gladiatori, ori duelurilor dintre spadasini, atunci victoria lui Nadal din finala de la AO ar fi însemnat reîntoarcerea la arme. Stilul de joc la care Nadal îşi invită mereu adversarii poate fi rezumat printr-o singură sintagmă: „The last man standing”.

E un joc de tenis în care aproape că nu mai există seturi, în care fiecare game poate dura 10-15 minute, în care se schimbă 30-40 de lovituri între cei doi adversari, până când unul dintre ei se prăbuşeşte pe linia de fund, fără respiraţie, pierzând punctul. Stilul acesta de joc, pe care Federer nu l-a putut accepta niciodată, este cel care i-a defectat, definitiv, jocul. Frustrat de faptul că cele mai frumoase lovituri ale lui, şi cele mai imposibil de returnat, sunt aruncate înapoi în teren cu o înverşunare diabolică, elveţianul a încercat să forţeze limitele terenului, ca şi când loviturile cu 2-3 centimetri în aut ar putea lungi ori lăţi terenul. Acesta este motivul pentru care, jucând cu Nadal, Federer este de nerecunoscut. El ştie că tenisul practicat de el, dus la perfecţiune, nu se poate împotrivi monstruozităţii stilului „the last man standing”. Clachează psihic şi acceptă înfrângerea.

Finala de ieri dintre Djokovic şi Nadal a avut însă un alt deznodământ. Iar acest deznodământ este în favoarea tenisului. Ca într-un parlament în care un partid susţine desfiinţarea propriului stat (vezi Israel), Nadal este jucătorul care a încercat, în finala de la AO, desfiinţarea tenisului, transformarea lui într-un joc mecanic, perfect calculat, în care victoria se judecă numai după resursele şi performanţa fizică. Inventivitatea, poezia, incalculabilul trebuiau, toate, eliminate. Ar fi urmat, probabil, o hegemonie Nadal – Murray, la sfârşitul căreia cei care iubesc acum tenisul ar fi sfârşit preferându-i meciurile de box. N-a fost însă aşa, iar Nadal a fost învins de singurul om care o putea face, chiar cu propriile lui arme. A fost sufocat pe linia de fund, a fost frustrat continuu de cel care, la celălalt capăt, refuza să obosească, chiar dacă, uneori, se mai prăbuşea la pământ, abia respirând, ca şi când tocmai murise şi se pregătea să învie.

În finala de la AO a învins sârbul Novak, iar sportul alb a murit ca să învie.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s