Weighing In

(Un poem cat o mie de poeme – de Rhina P. Espaillat )

What the scale tells you is how much the earth
has missed you, body, how it wants you back
again after you leave it to go forth

into the light. Do you remember how
earth hardly noticed you then? Others would rock
you in their arms, warm in the flow

that fed you, coaxed you upright. Then earth began
to claim you with spots and fevers, began to lick
at you with a bruised knee, a bloody shin,

and finally to stroke you, body, drumming
intimate coded messages through music
you danced to unawares, there in your dreaming

and your poems and your obedient blood.
Body, how useful you became, how lucky,
heavy with news and breakage, rich, and sad, sometimes, imagining that greedy zero
you must have been, that promising empty sack
of possibilities, never-to-come tomorrow.

But look at you now, body, soft old shoe
that love wears when it’s stirring, look down, look
how earth wants what you weigh, needs what you know.

daca ai vorbi

dacă nu m-ai întreba nimic nu ştiu cum ţi-aş răspunde. când nu vorbim eşti oricine vrei tu să fii. citeşte orice, uită-te prin toate hârtiile mele. când nu vorbim, toate lucrurile se contractă, îşi slăbesc pulsul şi îţi fac loc foarte aproape de ele, ascunzându-te în preajma lor umbroasă. când nu vorbim rămân dintr-o dată singur, într-un spaţiu straniu în care toate lucrurile mă oglindesc şi îmi repetă singurătatea. oricât de aproape ai fi nu te văd. simt numai spinarea de pisică a gresiei arcuindu-se sub vârfurile picioarelor tale ca sub o mângâiere electrizantă, aproape sonoră. mângâierea mea e că tu eşti acolo. e o mângâiere foarte complicată şi foarte dureroasă, pentru că noi doi nu ne atingem. e o mângâiere ce ne ia mult timp, foarte mult, o mângâiere pentru care eu trebuie să-mi adun toate forţele, să-mi concentrez toată fiinţa într-un singur punct de pe retină, ca să te pot distinge măcar o clipă, şi pentru care tu trebuie să faci acelaşi lucru, în felul tău, ca să mă poţi simţi. îmbrăţişarea noastră e o punte foarte fragilă între simţuri, care se fărâmiţează odată cu primul pas, o echilibristică dureroasă între două lumi. uneori mi se pare că te apropii foarte mult de mine, străbătând ca o sevă arterele lucrurilor, venind să mă priveşti de foarte aproape, ca pe o pradă. atunci îţi simt tăcerea ca o respiraţie căzându-mi pe buze şi ţi-o sărut. te simt zâmbindu-mi foarte aproape de mine, ca şi când ai fi gata să-mi spui ceva. întind mâna prin aer visând să-ţi ating zâmbetul. dacă ai vorbi, atunci gurile tuturor lucrurilor s-ar deschide să vorbească odată cu tine. camera mea în care te aştept şi te sper ar vibra ca o clopotniţă de zorii prezenţei tale. dar tu nu-mi spui nimic. nu vorbeşti. şi dacă mi-ai spune ceva eu nu ştiu cum ţi-aş răspunde.

poem de dragoste

tu eşti fluviul amazon
înecând turme de antilope.
eu sunt disperarea lor
însemnată în urmele violete
de copite lăsate în mâl.
tu mă strigi ucigându-le
de-a valma,
eu îţi scriu,
cu moartea lor,
poeme de dragoste.

zgura de ceaţă

încercam câteva octave mai jos, ilustru, cu expresia autismul maselor întipărită pe chip. nu vorbeam, mă priveam deocamdată. ştiam că nu urma nimic. între o secundă şi alta o fată îşi plimba saliva, îmi zâmbea în codul morse, tremura de frica unui răcnet. scânteierea zăpezii fu de ajuns ca micuţului melc să-i ia foc antenele. de jos în sus, roşie, înmiresmată ca o claviatură, rochia picta un autoportret de firimituri. eu îl agoniseam în palme. bătrânul ostrogot trecea de-a-notul prin taxiul în care noi ne sărutam, prin osul bogat al iubirii noastre. sentimente se înălţau din mine ca primăvara negrul din văduve. în reveria clară a maxilarului se purtau conversaţii adânci între oameni tandri. există o singură ultimă, mare gratuitate a artei: să citeşti curvelor poeme de dragoste. te foloseşti de mintea mea cleioasă şi visezi fazani şi aer. vizezi zăcăminte de petrol, pe artaud închizându-şi butonii. nu-ţi fie frică, n-o să se mai întâmple nimic ruşinos în poem. a trecut, gata. cuvintele sunt prelungirile noastre schizofrenice în ceilalţi, taxa de polip pe care o plătim până la urmă toţi. promisiunea unei singurătăţi pline de zarvă. între omoplaţii omătului copila aşteaptă dezgheţul. creşte din ea, albastră, o ie. mă gândesc tot mai des la ceva minuscul, fără mânuţe şi fără aşteptări de la viaţă. la un fel de scăpare, la o limită finită, la un calcul ceva mai compact. o să-mi pun în ceva deznădăjduitor ultima speranţă.