antipoem

vei fi albastră şi rece ca umbra de la picioarele tale. o vară cu cer. foarte subţire şi de nestrăbătut. oricând ai fi, eşti sub un clopot de sticlă. destul că orice apropiere de tine se consumă pe căile altor simţuri decât ale mele. trupul tău se poate număra pe degetele de la o mână. te recunosc numai atunci când cumpăna lunii se leagănă deasupra ta, şerpeşte, iscându-ţi acest fel de trup. care e mai mult liră, decât trup. cânt şi desţelenesc vitrinele aerului dintre noi şi zvârl pretutindeni arginţi la răspântii. nerăbdarea mea se preface în gheară. în noaptea spre tine, eu însumi mă prefac, pe rând, când în turnuri când în ruine. cât de tânără eşti. atât de tânără încât aerul pe care îl expiri e poros şi verde, ca şi când ai avea încă în loc de plămâni frunze de iederă. o, tu, visul celei dintâi euglene. te scriu şi în urma cuvintelor se vede chipul tău şi mâna ta fluturând ca o bancă verde într-un parc. scriu, şi un fel de lapte mi se scurge prin degete, un fel de sânge, un plânset necontrolat care mi se adună sub unghii.