Jurnal de o zi

îmi pot închipui şi acum lucruri mărunte, şi e bine aşa

cuvinte mici se învârtesc în jurul meu

şi mâna mea le atinge

îmi pot închipui câţiva centimetri de lume

zvonul lumii celei mari

umbra ei atigându-se de genunchii mei e închipuirea unei răni

de care mă bucur ca de o vindecare

uneori cineva se apropie foarte mult de mine

ca de un geam prin care nu se poate privi

iar eu încordându-mi toate simţurile

îmi pot închipui aburul respiraţiei căzându-mi pe faţă

şi ştiu că niciodată n-o să ajungem mai aproape

că orice am face, până la urmă

tot iubire va trebui să numim acest lucru

şi nu din lipsă de cuvinte,

ci numai  dacă vom vrea

să nu ne rămână iubirea

ceva cu totul străin.

câteva ambulanţe în dimineaţa asta

care să aştepte la scară

un strigăt de sirenă urmărindu-ne prin camera

ca un câine

e plin de lucruri aici unde suntem noi

un labirint de lucruri prin care ne mişcăm

încrezători vâslind din cuvinte

o vâltoare de lucruri şi noi

izbindu-ne din când în când unul de celălalt

ceva e pe cale să se petreacă uneori

câteodată chiar se întâmplă ceva departe, în stradă

ştiu cum ne bucurăm atunci

de această amânare

cum respirăm uşuraţi că

va mai trece o vreme până când

(şi poate va fi întuneric atunci)

o să trebuiască să ne privim în ochi

Pentru ca

…inca sunt foarte ocupat cu finisarea traducerii la care am lucrat in ultimele luni, nu apuc sa mai trec foarte des pe aici. Iar acum, trecand, nu gasesc prea mult lucruri pe care ar merita sa le spun, care ar interesa cu adevarat. Nu stiu, de fapt, ce “intereseaza” si ce nu. Si nici nu cred ca lucrurile au, asa, un sens, pe care urmeaza sa-l descoperim noi mai tarziu. Cred ca lucrurile n-au niciun sens, daca nu le dam noi un sens. Sau, mai precis, daca nu contribuim la sensul lor, caci niciodata – asta am invatat-o de la Arendt, de curand – noi nu suntem stapanii sensului faptelor noastre. Acest sens, de fapt, nu poate fi reconstituit – si cred ca are dreptate Arendt – decat printr-o naratiune. Iata, asadar, ca postura noastra – sau conditia noastra – umana este, din nou, foarte fragila. Pe de o parte noi suntem datori sa actionam, sa fim aducatori de nou, sa fim initiatori, pe de alta parte, nu putem fi niciodata stapani pe ceea ce initiem. “Lumea e un poem tot mai salbaticit”, vorba poetului. Oricum, problema nu e a lumii, ce e a noastra. Si nu e o problema pe care s-o putem depasi, asa cum nu putem spera ca am putea sari peste propria umbra. Din acest motiv mi s-a parut intotdeauna contrarianta perspectiva heideggeriana, potrivit careia starea de hotarare te lanseaza, cu precizie, intr-un proiect autentic al existentei tale, gratie acelei clipe de “luciditate existentiala” in care dispui de propria ta fiinta in cel mai intalt grad cu putinta. Sigur, cu totii putem avea astfel de momente de luciditate, in care proiectul nostru existential sa se contureze cu claritate, insa n-ar trebui sa ne iluzionam ca suntem stapanii sensului acestui proiect. Noi suntem datori cu un inceput, e drept, dar inceputul nu ne apartine pana la capat; de asta cred, cu sinceritate, ca intre Heidegger si Arendt exista o tensiune puternica, pe care o voi exploata in lucrarea mea de doctorat. Daca imi va reusi, desigur.

Sper ca pe voi cel putin v-am convins. Va las asadar.

* Orice greseala de ortorafie sau de punctuatie este intentionata.

poem într-o gamă minoră

să îmi scapi mereu. să fugi şi să nu te uiţi înapoi. eu o să inventez, în graba disperării, o geografie în care să ne putem întâlni, în care să te pot avea, la fel ca înainte. mai definitiv şi mai sângeros decât înainte. un oraş apoi o stradă, apoi o cameră în care să te urmăresc pretutindeni ca un ucigaş. asta o să-mi ia foarte mult timp. foarte mult. tu o să poţi ajunge foarte departe, până acolo unde nici măcar gheara disperării mele n-o să te poată ajunge, până acolo unde o să fiu forţat să-ţi spun ea ca să mă mai pot gândi la tine, ca să mai pot iubi până la tine. tu o să fii atât de departe încât de furie şi de neputinţă eu o să mă laud în faţa tuturor cu absenţa ta de pretutindeni. asta o să-mi ia foarte mult timp, pentru că tu o să lipseşti cu multă râvnă, şi lipsindu-mi o să poţi ajunge foarte departe şi n-o să-ţi pese şi n-o să mai ştii. o să-mi fie tot mai uşor să scriu, prezenţa ta mă făcuse neputincios şi cu cât eşti mai departe de mine cu atât îmi vine mai uşor să refac din cuvinte tot ce aş fi vrut să trăiesc cu tine şi să îndrept tot ce am trăit. cu atât e mai frumos şi mai simplu între noi totul. cuprins de înfrigurarea scrisului viaţa mi se pare o ciornă uriaşă plină de trăiri incerte, împlinite numai pe jumătate, plină de nesiguranţe, de ezitări, de greşeli. fără tine e tot mai uşor să corectez totul şi să trec pe curat adevărata viaţă, aseptică, cea care nu poate fi trăită, dar care merită pusă în vitrină asemenea unui manechin. şi munca asta mă consumă şi mă întârzie foarte mult încât reuşesc tot mai rar să-mi fac timp să trăiesc. şi, cumva, nici nu ţin morţiş la asta.

si tot nu stiu de unde…

nu ştiu unde ar trebui să încep
am doar o vagă presupunere
mă aşez la masă numai ca să mânânc
mama îmi spune că ieri a fost cineva
pe la noi cât eu am fost plecat
eu stau în camera mea
cum locuieşte sufletul în trup
eu am tot felul de experienţe în afara corpului
atunci când ies din cameră şi îmi pierd cunoştinţa
mă simt bântuind pe străzi când visez
mă caut înnebunit prin cameră
în fiecare dimineaţă
în fiecare dimineaţă
mă caut înnebunit prin cameră
în fiecare dimineaţă
mama deschide geamurile şi mă lasă
afară mama nu ştie cum locuieşte
sufletul în trup
a fost cineva pe la noi, îmi spune,
cât ai fost plecat
şi paşii ei se apropie şi se depărtează de mine

in loc de texte pretexte…

Si in loc de raspunsuri taceri tot mai greu de scuzat; taceri care ascund tot felul de dezamagiri. Am vazut ca multi dintre voi ati trecut pe aici, ca printr-o camera goala, atat de goala, ca mi se face si mie frica sa intru. si acum, odata intrat inauntru, simt ca mi-a trebuit tot curajul de care dispuneam sa fac asta, si ca nu ma pot apuca de curatat panzele de paianjen si stratul gros de praf. ar fi nevoie de cineva mult mai proaspat decat mine ca sa faca asta. As lua-o de la inceput eu insumi, daca as crede ca de data asta voi ajunge la vreun fel de capat. Dar stiu ca nu pot face asta. A creste inseamna a invata ca sint multe lucruri pe care, de fapt, nu le poti face; bine, pana la capat, etc. Mi-ar placea sa gasesc un fel de rascumpara cumva lipsa mea de politete fata de toti cei care ati trecut pe aici, in ultima vreme. Nu cred ca pot. Nici nu stiu daca acesta e un prim pas, sau doar scuza ca nu-l voi face.

Urmeaza sa ma lamuresc si eu…