zâmbetul tău e ca o cameră cu uşa crăpată puţin,
cât să se audă scârţâitul căluţului de lemn
al copilăriei mele.
mai departe, în sud,
părul tău se varsă în elba,
mai departe, în sud,
cartea îmi alunecă de pe genunchi.
se clădeşte o linişte între noi;
bună draga mea, iată, urmele copiilor noştri
se pierd în noi ca o formă albă
care ne intră în carne.
mai departe, în sud,
disperarea şi singurătatea mea
se varsă în elba cea sfâşietoare.
mai departe, în sud, pur şi simplu
încetez să fiu.
mai departe, tot mai departe,
în sud.
apa cu stea
din aşternuturi creşte o dimineaţă albă ca albul ochilor ei. e limpede în mine şi e acasă destul cât să-mi aşez hainele pe spătarul scaunului, cât să aştept, amintindu-mi de ea, somnul. prin somnul meu roşu curg venele ei. mâinile mele se strâng ca un fluture, ea mi-a spus poate, altcândva. fumul m-a purtat pe braţe afară respirându-mi-o din plămâni pe ea. am luat mâna, mi-a atins pleoapa. creşte chipul ei în mine cum se ridică din apele cerului luna până când n-o mai poţi cuprinde. privirea mea se goleşte într-una de pietricele albe ale chipului ei, il aşază înapoi şi înainte, ca o clepsidră, mângâindu-i fiecare grăunte de trup. lumina se împuţinează, sânii ei poartă o cruce. valul cald al mângâierilor ei îmi curge pe sub bluză ca un var stins. adormind, aşez ceva între mine şi moartea mea..
oraşulpisică
(lui GN)
există o pisică sau un oraş care se cheamă freiburg
şi când îmi amintesc de el sau de ea
amintirile mi se prefac în mângâieri sau în zâmbete
şi nu pot niciodată distinge între ele
aşa cum amintirea mea e mai mult imaginaţie.
există un tramvai roşu sau o fundă roşie
de care iarna atârnă clopoţei şi cu care primăvara
se plimbă copiii vorbind franceză în modul acela seducător
în care n-o poţi face decât cu o proteză dentară colorată.
eu ştiu că freiburgul e fie oraş fie pisică
dar nu mă pot niciodată hotărî; şi nu sunt primul –
nici schrödinger nu s-a putut hotărî
deşi el era un mare fizician
deci cum aş putea eu pretinde că ştiu
acolo unde marele fizician a rămas nehotărât?
există lucruri în privinţa cărora pot fi 100% singur
cu toate acestea, nu mă pot hotărî dacă-mi amintesc
de un oraş sau de o pisică freiburg
şi nici nu mi se pare că ar trebui să mă simt vinovat pentru asta
căci s-au întâmplat confuzii încă mai mari
unor oameni chiar mai bine intenţionaţi decât mine
şi poate că totul se petrece
într-o pisică!
poem de adio
astăzi mă cheamă altfel într-o zi tristă care se învecheşte repede
disperată de naşterile neizbutite ce se îmbulzesc în spatele ei
astăzi nu mai port niciun nume
şi nu mai cred decât în mâinile tale care miros a hrană.
cel puţin mă pot tolăni la picioarele tale şi aşa pot intra
făt tot mai frumos odihnindu-se un pic înainte de viaţă
în piaţa mare a trupului tău
zguduită de răcnetele celor două clopotniţe
ale bisericilor-târfe care mă aşteaptă şi mă ocrotesc
până când vocea mea disperată te strigă mamă şi se strecoară în tine
ca o dragoste virgină purtându-şi obosită sexul în braţe
şi tu mă mângâi încet de parcă ai înfăşura în giulgiu un mort.
un singur lucru
ar trebui să cresc în mine osia altei lumi, să împlânt un sentiment în pământul abia cucerit, să aştept să se facă din el dimineaţă. abia acum încep să înţeleg cum se simte în lume dispariţia ta. îmi curge sîngele neputinţei în vene, cu o cârpă umezită puţin luna e ştearsă. neputinţa e începutul culorii roşu. mai întâi e o linişte, apoi zgomotos urcă la noi cineva. dacă despărţirea noastră ar fi o hartă, tu ai fi locul nedescoperit în care se află comoara. dacă tu ai fi zodia peşti, eu aş fi belgia. acum îmi închipui o scrisoare, inventez o voce la capătul ei, scotocesc după forceps ca să-mi nasc un răspuns în batistă. acum îmi trimit o colivie cu flori. acum o sanie trage o lebădă. cerşesc toate cuvintele pe care le scriu şi vi le silabisesc vouă. mi-a mai rămas un singur lucru de făcut.
