Am fost la Riga. Orasul, imprastiat pe malurile Dulgavei, intinzandu-se pana pe malul Balticii, are ceva din prospetimea si naturaletea unei adolescente. La aceasta impresie contribuie, poate, cochetele cladiri in stilul Art Nouveau, care alcatuiesc aproape integral centrul vechi al orasului; sau poate strazile pietruite, urcand si coborand alert, fugindu-ti aproape de sub picioare; sau, cel mai posibil, eternul feminin concretizandu-se atat de fermecator in chipuri imbinand trasaturile rusesti cu cele sud-est-europene. A fost insa de ajuns sa intru in celebrul dar simplul Muzeu al Ocupatiei, pentru a cunoaste o alta fata a Rigai, complet diferita de strazile stralucind de cladiri elegante si de chipuri degajate si zambitoare. Vedeam si acolo aceleasi strazi, numai ca acum erau ocupate de tancurile rusesti, intrate in Riga in 1939, imprejmuite de sarma ghimpata, gatuite, curmate. Vedeam acelasi strazi, la cativa ani distanta, fluturand de zvastici si de cuvinte germane nerostite, dar tasnind ca niste gloante din gesturile agresive, taioase, inumate, injositoare. Apoi, iarasi, aceleasi tancuri rusesti, aceiasi soldati cu mitraliere “eliberand” orasul pentru a-l supune inca o data. Fiecare eliberare a fost, pentru Riga, o noua ocupatie. Fiecare promisiune a fost incalcarea ei insasi. Patruzeci de ani de strazi duhnind de mersul ritmat al soldatilor rusi, de chipul lui Stalin promitand, cu un salut ferm, omul nou, homo sovieticus, cel care urma sa elibereze umanitatea de ea insasi, cel care avea sa cucereasca istoria si sa slobozeasca peste lume glorioasa epoca de aur. Patruzeci de ani in care grelele lagare ale Siberiei isi intind adeseori bratele ademenitoare pe strazile Rigai, chemand la ele acesti cetateni sovietici de mana a doua, letonii…
Daca reusesti sa rezisti 3 ore in Muzeul Ocupatiei, cand te intorci in adevarata Riga, ai putea avea sentimentul ca orasul in care ai ajuns nu este decat o nazarire, o fantasma. Stii foarte bine ca nimeni si nimic nu se poate desparti si elibera de trecutul sau; ca fiecare isi poarta facticitatea cu sine; ca umbra ta, singura, n-o poti sari. Si ce umbre intunecate se misca prin trecutul Rigai! Dar nu, Riga nu se desparte de trecutul sau, nu incearca sa-l ascunda sau sa-l uite. Monumentele de pretutindeni stau marturie pentru asta. Orasul reuseste insa, prin viata sa prezenta, sa recupereze acel trecut, sa-l vindece, sa se inalte din el ca o floare pe un mormant. Nimic nu e mai uimitor decat aceasta primavara eterna a Rigai, in mijlocul eternei ierni rusesti. Ningea in Riga, in timp ce trenul ma ducea spre aeroport. A nins aproape tot timpul cat am stat acolo. Dar niciodata n-a fost mai primavara decat acolo. Orasele isi au anotimpurile lor…

Advertisements

2 thoughts on “Orasele isi au anotimpurile lor

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s